Amintiri din Comunism

Dar despre lovituri de stat să mai menţionăm că însuşi domnitorul Unirii, eroul nostru naţional, alături de Iancu şi Bălcescu, a dat prima lovitură de stat în 1864, lovitură de stat revoluţionară, pentru împroprietărirea ţăranilor, apoi, după 2 ani, au dat a doua lovitură de stat toţi tovarăşii săi de luptă de la 1848, în afară de Kogălniceanu şi alţi moldoveni. În fond, era vorba de „toată greco-bulgărimea” din Valahia pe care ar fi trebuit s-o anexeze definitiv Ştefan cel Mare. Ion Ghica, I. C. Brătianu, Christian Tell, mai puţin generalul Magheru, coloneii Haralambie şi Solomon, de origine necunoscută, iată câţiva dintre autorii celei de-a doua lovituri de stat a României moderne. Apoi a venit regele Carol al II-lea, altfel mai deştept decât toţi politicienii, cu dictatura lui, a treia. A patra au dat-o la 5 septembrie 1940 legionarii, împreună cu generalul Antonescu. În 30 decembrie 1947, tovarăşii Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, cu pistoale Makarov în buzunare, încărcate şi cu piedica trasă, l-au obligat pe tânărul rege Mihai, care trăieşte de două veacuri, să abdice definitiv şi irevocabil, pentru el şi urmaşii săi, ceea ce unii au uitat, gândindu-se că românii oricum nu se pot conduce singuri. Dacă ar veni pe tronul României prinţul englez Charles, cu toată bucuria l-ar vota poporul român, căci altfel mama lui, regina Elisabeta a II-a va mai domni încă 20 de ani şi va fi atunci bun de rege prinţul William.

A şasea lovitură de stat au dat-o urmaşii nomenclaturiştilor din anii 1950, în frunte cu marele maestru al combinaţiilor, ştim noi cine. Aşa a apărut în fruntea ţării un comunist de omenie, fiu de ilegalist, cu două mame, ceea ce pare a modifica puţin legile naturii.

A şaptea lovitură de stat a început sub conducerea unui român de altă naţionalitate, negustorul produselor gospodăriei de partid la export, om şcolit, bogat nevoie-mare, cu celebrul post TV de spălare a creierelor intrate în descompunere a pensionarilor noştri, caree ne-au construit cetăţile furate şi duse la fier vechi de o specie rară de rozători, care au făcut bănci şi le-au furat şi au tot furat. Pe mulţi îi va bate Cel de Sus, adică bacteriile. Amin! Ultima lovitură a eşuat cu tot votul bravilor noştri concetăţeni, cu salarii tăiate. Ceauşescu mai adăuga, din când în când, câte o sută de lei.

Membrii CC al PCR sau ai fostului birou politic rebotezat de Ceauşescu în CEPEX, bolşevici care trebuiau judecaţi de vigilenţii procurori militari, împreună cu secretarul general, în baza legii Silviu Brucan, semnată de cel de-al doilea preşedinte al României, fără sceptru, Ion Iliescu, îşi scriu memoriile pe post de dizidenţi, iar Dumitru Popescu scrie în continuare romane. Vilă are, pensie mare are, afaceri probabil are, şi nu mici, precum Ion Dincă, proprietar unic, timp de câţiva ani, până a crăpat, al hotelului Dorobanţi. Se răsuceşte Ceauşescu în mormânt. Dacă ştia, i-ar fi trimis în puşcărie sau la casa de nebuni. Să fure ei bunurile poporului!

La judeţe, activiştii, între două vodci, conduceau poporul în şedinţe, în care transmiteau directive şi instrucţiuni. Tovarăşul secretar cu propaganda Ştefan Panaitiu, despre care am tot amintit, îmbrăcat toamna şi iarna cu celebrul pardesiu din piele de bivol, lung până spre călcâie, tip Goebbels, a avut, după cum se ştie, două obiecţii partinice principiale la o primă audiţie a unor formaţii artistice: cu privire la dansatorii în opinci de la Cajvana, deveniţi celebri, după 1990, şi cu privire la cei din Dărmăneşti, urmaşi ai lui Taras Bulba. Aceştia au venit în costumul naţional, cu şalvarii roşii, fetele având o costumaţie chiar frumoasă, cu cizme roşii, evident. Nimeni nu bănuia că secretarul Panaitiu moştenea parcă o genă a bivolilor de pretutindeni: aversiunea faţă de culoarea roşie, deşi era culoarea steagului partidului. Să se termine, a glăsuit el după jumătate de audiţie, cu şalvarii ăştia, dumnezeii mă-sii, ce dracu, suntem români cu suman şi iţari, ca Peneş Curcanul. Dar sunt naţionalitate conlocuitoare, ucraineni, a riscat un şef de la Cultură, în bune relaţii cu el. Ce ucraineni, sunt români, noi stabilim cine sunt naţionalităţi. Partidul conduce, să nu mai văd aşa ceva! Aruncaţi dracului şalvarii, ce dracu, tovarăşe director! Da, să trăiţi, avem costume româneşti, suntem români, să trăiţi! continua directorul căminului cultural. Opincile de la Cajvana erau o ofensă adusă socialismului victorios, ne aminteau de 1907.

O celebră poetă cominternistă avea o poezie, Lui Stalin, slavă, slavă-i cântăm, în manualul de clasa a V-a la şcoala din Costâna, în care clasici, pe lângă Nina Cassian, mai erau A. Toma (academician), Marcel Breslaşu, Maria Banuş, cominternişti şi chiar ilegalişti bolşevici. Eu, la 10 ani, eram revoltat de acele lozinci penibile. Şi acum, în anul de graţie 2013, cine reapare în poezia românească, material de studiu la liceu? Nina Cassian. Plecată să petreacă mulţi ani în ţara imperialismului american, legal, cinstit, cu aprobările de rigoare ale securităţii şi partidului, Nina Cassian a devenit un adept al teoriei lui Maiorescu, reacţionarul, artă pentru artă. Părintele lor spiritual mai vechi era Dobrogeanu-Gherea, dar pe primul plan era marele Stalin.