Amintiri din Comunism

Prin 1950-1953, mama spunea că lumea va fi condusă în viitor de oamenii galbeni. Eu deja ştiam că e vorba de chinezi. Ea ştia mai multe decât lăsa să se înţeleagă, glumind: am făcut şapte ani în clasa întâi. Nu cred. Sora mea a făcut şapte ani pentru trei clase neterminate, sau mai curând cinci, fiindcă la 17 ani a fost măritată de unchiul meu, Vasile Medvichi. Mama mai ştia să numere până la 10 pe nemţeşte şi, la fel, pe ţigăneşte. Asta a rămas o enigmă pentru mine. Şi eu am avut un an doi colegi ţigani, în clasa I, dar au rămas repetenţi. Altfel, socialismul se construia, toamna duceam cotele obligatorii la gară la Dărmăneşti, satul trăia ca în timpuri imemoriale. Îmi aduc aminte de tovarăşul preşedinte al consiliului popular, tovarăşa profesoară Vatui, tovarăşul profesor eminent Ignătescu. Directorul cu mustaţă se chema Lateş.

Şi tot am construit comunismul până în 1990, iar apoi am ajuns în ghearele capitalismului monopolist, condus de informatori, securişti, copiii lor, nepoţi, activişti, copiii lor, fraţi, cumnate, fini etc., urmaşii pecenegilor şi avarilor, aduşi în ţinuturile stepelor carpato-danubiene din ţinutul sciţilor. Problema o putea rezolva Ceauşescu, dacă rezista gloanţelor, punând apoi mitraliera, vorba lui Antonescu, pe trădători şi agenturile străine. Asta şi dacă venea la conducerea URSS, în 1984, tovarăşul Victor Grişin, prim-secretar la Leningrad.

Dacă stau şi mă gândesc bine, adică mai mult gândesc decât stau, comunismul, pe care-l regretă mulţi, parcă era mai potrivit nouă, cetăţenilor acestei patrii, de felurite neamuri, urmaşi ai urmaşilor nu ştiu cui, după cum spun feluriţi istorici. Genetic, suntem precum a conchis Cioran prin 1933, adică suntem tâmpiţi. Sigur că există diverse grade de mărginire sau prostie. Aşa e şi la celelalte vieţuitoare. Bravul nostru popor a fost supus, de-a lungul secolelor, tuturor regatelor şi imperiilor din jur: turcesc, rusesc, maghiar, polonez. Numai cu bulgarii am format în sudul, poate şi în nordul Dunării, un imperiu, al fraţilor Ioniţă şi Asan, români curaţi scoborâtori din vechii traci şi romani, cu legiunile lor. Nu-i nicio tragedie, şi alţii au păţit aşa ceva. Numai Coreea de nord rezistă, prima pe axa răului a lui George W. Bush, şi asta datorită bombei ei nucleare.

Poporul nostru muncitor votează de dinainte de comunism. Tinerii, spre cinstea lor, nu merg la vot, pe ei îi doare în cot de democraţia burgheză. Nici eu n-am votat în comunismul tinereţii mele. Bătăliile pe care le purtam cu soarta mea prezisă de mama nu-mi lăsau timp de mers la vot şi la 1 mai, 23 august şi 7 noiembrie. Am mai fost criticat, dar m-au lăsat toţi în pace. Mai târziu, cum am mai spus, după ce ne prelucra tovarăşul secretar cu organizatoricul, în prezenţa însuşi tovarăşului prim Gârba, şi pe noi, cei din cultura socialistă, ne trimitea cât mai departe în fundul judeţului. Votul era ca acum: egal, direct şi secret, absolut democratic. Am spus cândva că cineva putea să-l înjure pe un buletin pe cel mai iubit fiu al poporului român, înnebunind subit, că nu s-ar fi aflat, nu le mai citea nimeni. Nu, mi-a spus cineva care a participat mai serios la deschiderea urnelor, se făceau sondaje printre buletine, depinde de timpul avut şi de starea de beţie a membrilor comisiei de votare. Cum pe aproape era şi un securist, şi el beat, dar în deplinătatea facultăţilor mintale, dacă se găsea un buletin cu scris pe el se anunţa securistul. Ei, şi de aici începeau cercetările. Se luau mostre de scris, grafologii comparau şi lucrau până ce amărâtul om al muncii, înnebunit subit, era trimis la Socola, în Iaşi, la spitalul de nebuni. Asta ştia toată lumea din Moldova noastră cea frumoasă. Acum, în odiosul capitalism, după predicţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, votează în proporţie de sută la sută, încă de dimineaţă, bătrânii pensionari. Se trezesc, îşi potrivesc oasele, iau pastilele, cârjele dacă e nevoie, şi cu o vioiciune tinerească se duc doi câte doi sau unul câte unul să voteze contra unui duşman al poporului care le-a luat o bucăţică de pensie, chiorul dracului, să-l voteze pe Iliescu, omul nostru cel iubit de peste 20 de ani. După vot se întorc şi, cu o altă drăcească plăcere, se aşază în faţa televizorului în culori şi caută Antena III, liturghia vieţii lor, oficiată seara de un tânăr spilcuit, aflat în slujba unui capitalist autentic şi cinstit, român de altă naţionalitate. Dacă ar fi ştiut bătrânul Ceauşescu… Copiii lui de suflet, membrii proeminenţi ai detaşamentului de avangardă al partidului, activiştii promovaţi din rândul clasei muncitoare, cea mai revoluţionară a societăţii (din păcate nu toţi), au întinat valorile fundamentale ale comunismului, teoretizate de cele 36 de volume de opere complete, pe care le-a scris cu mâna lui, cu truda şi sudoarea frunţii lui, şi l-au împuşcat ca pe un câine, vorba lui Gorbaciov. Oare el ar fi meritat să se trezească în faţa a 8 sau 10 soldaţi, care au depus jurământul militar, dar care au tras la foc.