Amintiri din Comunism

În anii de demult, când troienele erau un prilej de mândrie patriotică, doar în Bucureşti a murit îngropat în nămeţi un om din altă lume, cea burgheză a exploatatorilor: scriitorul Ionel Teodoreanu, cel cu romanul La Medeleni, pe care nu-l mai citeşte nimeni de mult. În toată republica populară oamenii muncii, conduşi de partid, mânuiau cu dexteritate lopeţile, precum soldaţii sovietici ţigările sub râurile forţate în drum spre Berlin. Tovarăşul Iosif Stalin, cu o mână uşor imobilă, conducea cu înţelepciune lagărul socialist.

Regiunea noastră Suceava avea, pe lângă eminenţii conducători de partid, în frunte cu Ene Ţurcanu, şi câteva personalităţi emblematice, un fel de stahanovişti ai muncii în folosul poporului. Eremia Pardău era simbolul falnic de munte al omului nou înnobilat de partid din simplu ţăran. Era exemplul dat în şcoli tinerilor utemişti, care cântau în ruseşte celebra Katiuşa. Munca politică în rândul femeilor se desfăşura din plin. Tovarăşa Aspazia Pricop era o asemenea emblemă a avântului revoluţionar al femeilor patriei. Preşedintă a Consiliului Regional al Femeilor, membră în organele de conducere judeţene ale partidului şi chiar deputat în parlamentul condus iniţial de maestrul Sadoveanu şi de academicianul Parhon. Am amintit, anterior, cum tâmplarul nostru maşinist de la şcoala de meserii, potlogar şi afemeiat, Max Rosenblat, a adaptat (poate că era deja în folclor) imnul femeilor democrate: Noi, femei cu c… goi/ Noi vrem pace, nu război… Era vorba, apoi, şi de virilitatea ciobanilor români, ajunşi celebri în lume datorită teoriei unor savanţi maghiari. În acele vremuri de demult, parcă biblice, s-au pus, neparadoxal, conform teoriei lui Darwin, bazele noului capitalism de după 1989, anul împuşcării primului preşedinte al României de după Alexandru Ioan Cuza care, dacă devenea preşedinte, ar fi fost reales şi scăpam de şleahta de regi care au supt sângele poporului şi-l sug şi acum. Ori ne place, ori nu, de foştii regi nu scăpăm uşor. Ca şi de urmaşii tuturor popoarelor migratoare, cum au susţinut oficial istoricii bolşevici, cei care cu resturi de pietre au demonstrat fără comentarii originea noastră strictă daco-romană. De la Traian la Aurelian, în circa 170 de ani, s-a născut iubitul nostru popor. A venit apoi epoca vieţuirii în pădurile munţilor, timp de 1000 de ani. Un miracol în istorie. Au trecut avarii, pecenegii, tătarii, alanii şi slavii şi chiar celţii au trecut prin spaţiul mioritic, ca să nu vorbim de vizigoţii care au uitat Cloşca cu puii de aur. Unde-au dispărut, oare, toate popoarele migratoare? Câţi or fi rămas pe la noi, pe actualul teritoriu al scumpei noastre ţări? Au rămas mulţi, de fapt noi suntem şi urmaşii vizigoţilor şi alanilor şi avarilor şi slavilor şi chiar agatârşilor, un trib misterios, precum eroicul nostru popor. Şi ca să nu ne mai facă tot Occidentul ţigani pe noi, românii, nu pe zişii romi de la râul Gange, să le spunem mai răspicat, evident, poate exagerând puţin: suntem şi noi urmaşii goţilor şi vizigoţilor şi chiar a puţinilor celţi care au trecut pe aici, să tacă odată din gură acele popoare nordice rasiste. Ar trebui să dăm în judecată la tribunalul de la Haga aproape întreaga Uniune Europeană pentru rasism. Vor să facă cu noi ceea ce au făcut în trecut cu alte neamuri? Grecii, care vin de la Homer şi care s-au bătut şi cu nemţii şi cu britanicii în al Doilea Război Mondial, strigă şi acum când văd un german nazistule!, iar perfizilor englezi, daţi-ne frizele furate de pe Acropole, hoţilor! Şi au dreptate. Ce au furat englezii din comorile Greciei antice valorează cam 500 de miliarde de euro, cât să le ajungă pe zece ani, să trăiască în linişte şi pace. Numai Eminescu îi ura pe grecii fanarioţi, dar asta fiindcă trebuia o rimă frumoasă în capodopera Doină.

Să ne pupe-n c…, glăsuiau ţăranii români analfabeţi celor care-i făceau mârlani. O pedeapsă grea, e adevărat, dar mulţi şefi de dinainte de fanarioţi, domnitori şi boieri, regi şi miniştri, activişti şi securişti, dintotdeauna ar fi trebuit pedepsiţi la o asemenea osândă, de fapt atât de blândă. Pupau, în fond, talpa ţării noastre dragi. Merita.

Regretatul cărturar sucevean Nicolai Moscaliuc, cel care a scris câteva volume despre istoria oraşului nostru drag, fără false pretenţii de aşa-zisă rigurozitate ştiinţifică, pe care le emit cei ce trec prin fabrica de diplome de doctor, copiind de pe unde pot, a locuit în copilărie pe fosta stradă Sfânta Maria, desfiinţată cu numele şi cu amplasamentul de construcţia Liceului industrial nr. 2 (acum fost industrial), al CPL. Am amintit fugar, undeva, cum prin 1950 o maşină mare a securităţii din Bacău a venit în vizită la familia Moscaliuc, tatăl fiind administrator la Liceul „Ştefan cel Mare”, şi fără „bună ziua” sau alte politeţuri sau încheieri de acte au luat toată biblioteca acestui mic funcţionar, numit înainte pedel. Proprietarii, pe moment duşmani de clasă, au cărat şi ei cărţile, care unele aveau, e drept, poze ale câte unui rege al iubitei noastre Românii, cei mai mari exploatatori ai poporului român. Mă rog, antimonarhist sunt şi eu.