Amintiri din Comunism

În loc să-şi scrie memoriile, ei vin cu maxime şi reflecţii, cu evocarea unor mari personalităţi etc., uitând de şedinţe, de scrijelele mâncate în bufete săteşti, preparate special, cum am mai spus, de ospătăriţele care ţipau când erau pişcate de mâinile lor libidinoase, care erau apoi verificate de soţi geloşi şi bătute, iar secretarul de partid făcea el pe chelnerul. Unde-s fetele? întrebau ei beţi bine de tot şi întindeau mâna automat spre secretar. «Să trăiţi tovarăşe activist, sunt eu, eu vă servesc»... să vină şeful bufetului!... «să trăiţi, sunt aici»… ce naiba, unde-s fetele voastre?... «au zile libere, să trăiţi». Unul nu spune cum încălca codul eticii şi moralei socialiste, am uitat, suntem bătrâni, socialismul a fost bun, dar l-am aplicat prost, adică s-a aplicat prost de sus, noi ne-am făcut datoria faţă de patrie şi popor. «Dar aveţi pensii prea mari, mai ales că n-aţi cotizat decât la gospodăria de partid», i-a interpelat cineva. Da, dar am avut salarii mai mari, totul e cinsitit, scris în cartea de muncă, am avut şi decoraţii, dar nu s-au pus ca la militari, chiorul dracului!...

Dumitru Popescu-Dumnezeu îşi continuă romanele, la fel şi Dinu Săraru, cu Nişte ţărani, reeditat permanent, un fel de scriere de două parale. El, fost activist PMR şi PCR, ar fi trebuit să scrie, cu mintea lui cât este şi cu netalentul aşijderea, un roman despre procesul de colectivizare, făcut precum unificarea Germaniei sub Bismark, cu foc şi sânge. Ar mai putea scrie o piesă de teatru pe care colegul lui, directorul actual Ion Caramitru, i-ar pune-o în scenă, intitulată Banca Religiilor, făcută şi desfăcută de activişti de partid şi de stat. Clar? Îl doare în  cot de bărbiile pe care le duce cu demnitate, fără să mai facă din când în când post negru. Mama îi admira pe oamenii graşi şi roşii la faţă, iar mătuşa mea Catrina a ajuns în pământ la 2 m, înaintea tânărului slab despre care spunea că „pute a pomene“, adică a colacii de înmormântare. Dar tinerii sunt tineri, iar mătuşa avea o predispoziţie pentru ironie. Normal, în cazul că s-ar fi născut la conacul boieresc şi ar fi fost fata boierului , ar fi putut ajunge actriţă. La fel şi mama, cântăreaţă. Nu mai vorbesc de Vironţa lui Iuj, care s-a dus şi ea târziu în mormânt. Ea, cu bărbatul Costan, care vedea greu, foşti infirmieri la spitalul Socola, mi-au făcut pe la 5 ani prima şi ultima clismă din viaţă, tratament medical militar aplicat în romanul Peripeţiile bravului soldat Švejk.

Vechii activişti pot sta aici sau în iad liniştiţi. Omul nou a fost făcut de partid în 40 de ani, exact cât au aşteptat vechii evrei cu Moise să ajungă din Sinai în ţara Canaanului, pe care, la ordinul lui Dumnezeu, au făcut-o praf şi pulbere, trecând, vorba Bibliei, prin ascuţişul sabiei bărbaţi, femei şi copii. Dacă apar acum agatârşii. un vechi neam care nu ştiu dacă a trecut pe la noi, şi le spun oltenilor afară cu voi, asta e vechea noastră patrie? Orice e posibil. Cum s-au făcut în ani puţini zeci şi zeci de neoprotestanţi, aşa putea în 40 de ani şi Gregorian Bivolaru, dacă avea asigurat permanent un harem de minore, să facă în întreaga noastră patrie o nouă religie, numită şmechereşte misa, sau integrarea în absolut. Mare puşlama acest armean român! Sunt şi acum grupuri de tineri, la care mă aşteptam să fie mai deştepţi decât tâmpiţii bătrâni, care se adună şi zic că fac yoga, un fel de hippioţi ai anilor noştri eroici, când omenirea cu sufletul la gură aşteaptă apocalipsa. Şi mama ştia, de exemplu, despre cunoscuta teorie a succesiunii civilizaţiilor. Înaintea noastră, spunea ea, au fost oameni uriaşi, după noi vor veni oameni pitici. E un fel de idee darwinistă a soluţiei naturale. Piticii consumă mai puţin şi aşa-i poate hrăni mica noastră planetă. În copilărie mă întrebam, văzând schiţa sistemului solar, de ce nu cădem în haosul cosmic, noi stând perpendicular, de fapt, pe suprafaţa curbă a Pământului. Când va slăbi gravitaţia, adică când va dispărea tot aerul, toate se pot prăvăli în chaosul eminescian. Fără aer, am rămâne tot pe pământ.

Chiar capitalişti milionari în euro, activiştii şi onor securiştii şi neonor foştii procurori şi judecători militari şi comandanţi ai puşcăriilor pe care le plânge o femeie de încredere, toţi deci sunt, în fruntea poporului muncitor sau nu, oameni care cred până dincolo de mormânt în ideile măreţe ale comunismului, religia atee întemeiată de Karl Marx. Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

În anul de graţie 2014 România noastră trăieşte în baza teoriei lui Darwin privind originea şi evoluţia speciilor. Aşa cum e de mii de ani, cu sclavi şi stăpâni de sclavi, cu bogaţi şi săraci, cu războaie tribale începute cu pietre şi continuate periodic de-a lungul secolelor. Precum unele specii de furnici, doar oamenii se ucid reciproc în războaie. În rest, sunt ucigaşi născuţi, sunt ucigaşi accidentali, sunt oameni harnici şi leneşi, bătrâni şi tineri etc. Iniţiativa particulară capitalistă înseamnă luptă pentru existenţă. Indivizii dotaţi psihic şi fizic, în general fără complexe morale, cu mai puţină sau mai multă învăţătură, iau decizii proprii. Comunismul lua decizii eronate în numele tuturor. Dar nu e obligatoriu. Comuniştii din China fac economie capitalistă şi nu se întoarce în mausoleu Mao, care a ţinut ţara unită, e adevărat, dar în mizerie neagră. Era poet. Şi alţi dictatori au fost artişti, începând cu însuşi Nero cel atât de hulit.

Noi, Nicu Chircă, directorul…, aşa începea un act, o decizie a unui şef chiar în comunism, folosind pluralul majestăţii, numit aşa de gramatica limbii române. Preşedintele Nicolae Ceauşescu nu l-a folosit, poate că nu s-a predat în clasele I-IV, obligatorii şi în timpul lui, şi în copilăria mea.