Amintiri din Comunism

Dar să-mi mai amintesc de defunctul prim-secretar Gârba, care a purtat pe spatele lui masiv viaţa sucevenilor din epoca de aur. Am mai spus şi anterior că faţă de alte judeţe, sau chiar Bucureşti, aici, în Bucovina, existând păduri, animale, abatorul din Burdujeni, fabrici de lapte, brânză etc., plus crescătoriile de păstrăvi pentru şefii de aici şi din Bucureşti, plus furtul din fabrici al acestor produse, populaţia chiar nu a murit de foame, deşi cozile erau înfiorătoare. Interesant este că pentru aprobarea sârmelor de cupru pentru troleibuz în Suceava, o mare investiţie, a plecat însuşi primul-secretar Gârba în fruntea unei delegaţii de specialişti la Bucureşti. L-a însoţit tovarăşul Ion Siminiceanu, prim-vicepreşedinte la consiliul popular judeţean, care şi-a luat inima în dinţi şi a dus un frumos coş de nuiele plin cu păstrăvi, conservele celebre de carne, carne proaspătă de la gospodăria de partid şi brânză de oi. Totul a fost lăsat acasă la tovarăşul Bobu, unde era doar slujnica aleasă special cu ani în urmă dintr-o comună bucovineană. Curată şi harnică. Apoi s-au dus cu toţii la diverşi activişti şi miniştri. Cu tovarăşul Bobu au vorbit primul-secretar şi prim-vicepreşedintele, în biroul tovarăşului Bobu de la etajul I, unde se aflau celebrele cabinete I şi II. Şi miniştrii au găsit acasă coşuri de nuiele confecţionate la Zamostea, pline cu cadouri de la Suceava. Şi, încet-încet, s-au obţinut aprobările. Cuprul era şi este un metal rar, aproape ca aurul.

Iarăşi memoria mă duce în copilărie. Acolo căutăm, după învăţătura lui Freud, toate complexele care ne ghidează viaţa, până la moarte. Eu îmi amintesc că după Bobotează începea mâncarea de post cu fasole, cartofi, varză şi murături. O mâncare excelentă, mai ales în anii când se tăia porcul şi aveam slănină şi untură. Dar când nu mai făcea nimeni mâncare proaspătă, prăjeam felii de mămăligă pe plită, căreia îi spuneam pe nemţeşte şparhat. Mămăliga prăjită se freca cu căţei de usturoi şi se mânca. Atât. Asta în anul în care tovarăşul Gheorghiu-Dej o înlătura practic de pe primul loc în conducerea partidului pe tovarăşa Ana Pauker, despre care am mai amintit. Era primul cincinal şi RPR primea un mare ajutor frăţesc din partea URSS. Cum am mai spus altădată, ceea ce mă miră şi acum este acuzaţia adusă grupului Pauker, Luca, Chişinevschi, Georgescu. Grup deviaţionist de dreapta. Or fi vrut cei patru cavaleri ai apocalipsului să înlăture socialismul victorios şi armata sovietică eliberatoare şi să construiască capitalismul? Anei Pauker i s-a reproşat, între altele, că în 1945 i-a eliberat pe legionari din puşcării şi i-a făcut tovarăşi de drum contra lui Antonescu. După 1948, legionarii au mers la loc.

În mintea vechilor activişti de partid PCR nu s-a clintit niciun neuron de pe poziţia lor bolşevică, de oameni cu calităţi deosebite, partidul conduce, ce mama mă-sii, noi suntem detaşamentul de frunte al partidului, maşinile cu trei numere ne erau salutate de tablagiii de miliţieni, puteam fi şi beţi la volan, dar aveam şoferi, băieţi buni, aveam de toate, aveam respectul şi dragostea poporului. «Să trăiţi», cu capetele plecate ne întâmpina poporul nostru care construia socialismul sub conducerea noastră. Avem de toate şi acum, am făcut capitalism am cumpărat fără bani averea poporului, care era a noastră, noi am condus totul, vorba secretarului general răpus de KGB, noi am făcut totul şi ne-am trezit că merg mârlanii pe lângă noi şi se uită ca la nişte gunoaie, dumnezeii mamii lor de tâmpiţi! Nu mai auzim «să trăiţi», nu se ridică în picioare organizaţiile de partid în şedinţă, muncitorii în şedinţele de producţie, nu mai tragem concluziile la orice şedinţă, chiar şi la cea a cultelor, cu preoţii noştri necredincioşi, care aplicau politica partidului în bisericile mamii lor! Murim, până la urmă, cu toată averea noastră, cu toate pensiile noastre bune de căcat, e adevărat, mult mai mari ca ale poporului muncitor, noi eram conducători doar, ce dracu! La Crăciun veneau secretarii comunali şi orăşeneşti cu maşinile pline de mâncare tradiţională şi de afinată, plus cafeaua şi cartuşele de Kent, aşa ne-am stricat plămânii, cine să te creadă, cine să te mai respecte? Neruşinaţii mai tineri nici n-au auzit de noi, ruşine să le fie! eu sunt Tănase, spun răspicat unde merg… «da? şi ce vreţi?»… n-aţi auzit de mine?... «n-am auzit, domnule, spuneţi ce doriţi». Doresc, gândesc eu, întorcându-le spatele, respect şi recunoştinţă, doresc să staţi toţi în genunchi în faţa mea, dumnezeii mamii voastre de derbedei!

Foştii activişti de partid, secretari BOB, membri în birourile judeţene şi CC al PCR, sunt, câţi au mai rămas, nefericiţi. Sunt profund nefericiţi. Au pierdut respectul poporului şi subalternilor, frica şi slugărnicia, au pierdut ocazia istorică de a deveni aristocraţi cu timpul, în spiritul operei tovarăşului Ceauşescu. Secretarii de judeţ ar fi putut fi înnobilaţi de CC – unii totuşi au ajuns baroni judeţeni (alături de mârlani de azi, fii de miliţieni, directori şi secretari BOB etc.) – iar membrii CC ar fi devenit duci (ducele de Târgovişte etc.), fiii secretarului general prinţi, iar el însuşi preşedinte cu sceptru regal sau imperial.

Sigur că apelativul marxist tovarăşe nu a cam sunat bine tuturor activiştilor de pe diferite nivele ierarhice. Tovarăşul Ceauşescu i se adresa tov. Bobu cu tovarăşe? Aiurea, ferească Dumnezeu! Emile, Manea, Victore, Ioane etc., aşa erau apelaţi direct de secretarul general membrii CEPEX. Tovarăşul Bobu, când ajungea la judeţ, îi adresa apelativul marxist tovarăşului Gârba? Nu, nu, nu. Bă Traiane, ce mai e nou pe la voi? Tovarăşul Panaitiu îi spunea lui Marin Ciobanu, activist mărunt, tovarăşe Marin? Nu, categoric. Nici în sfintele şedinţe de partid, de producţie, sau de transmitere de sarcini nu se folosea cuvântul tovarăşe. Directorul Grigore Foit (muzeu) era apelat cu nea Grigore, Nicu Chircă (bibliotecă) era automat sculat în picioare cu numele simplu, Chircă, ce naiba se întâmplă la voi? Mai trimite cucoanele alea care dau cărţi la gura minelor! Învăţământul, unde-i Eugen (Pleşca), cum lipseşte?... «e bolnav»… bine, e bolnav… Şi tot aşa, cei apelaţi continuau să stea în picioare şi să continue, mai mult bolborosind, să trăiţi, tovarăşe secretar! Atât trebuia să spui când te întreba ceva tovarăşul Panaitiu. Cine făcea imprudenţa să înceapă cu să trăiţi, permiteţi-mi să raportez o tot raporta jumătate de oră, cu lacrimi, cu năduşeală, cu sughiţuri. Tovarăşul secretar băga cuţitul tot mai adânc în rană, scoţând la iveală neajunsurile. Şi avea dreptate, peste tot erau neajunsuri cu carul. Ştia totul, la fix, cu detalii, evident enervându-se cu fiecare cuvânt scos de raportor, se înroşea de enervare, sincer, nu juca teatru, dar, cum am mai spus, la urmă când trecea spre uşă printre şirurile de activişti mai mari sau mai mici, preşedinţi, secretari, directori, directori de cămine culturale, şcoli, inspectori de toate categoriile în picioare fiecare, rostind cu înflăcărare să trăiţi, tovarăşe secretar!, începea să râdă, să glumească chiar. Hai, nea Grigore, nu te supăra!... «să trăiţi, tovarăşe secretar!»… ce naiba, băieţi, hai la treabă! şi ieşea pe uşă condus de cineva şi dus era.