Iancu Flondor, unul din principalii artizani ai Unirii Bucovinei cu România

Fără doar şi poate, Iancu Flondor este personalitatea de care se leagă Unirea Bucovinei cu România. A fost unul din principalii artizani ai acestui act istoric, iar despre meritele sale vorbeşte inclusiv marele istoric Nicolae Iorga. „I-a fost rezervată suprema bucurie de a prezida adunarea care a readus Bucovina în trupul cel liber al poporului românesc. A ştiut să-şi guverneze noul ţinut eliberat cu prestigiu şi autoritare”, sunt cuvintele lui Nicolae Iorga. Provenit dintr-o familie boierească a Moldovei cu vechimi din veacurile XIV-XV, Iancu Flondor s-a născut la Storojineţ, pe data de 3 august 1865.

Lupta pentru unificarea Bucovinei cu România a avut mai multe etape, iar una din acestea a constat în „Memoriul românilor bucovineni adresat ministrului preşedinte Franz Anton conte de Thun” din septembrie 1899, document semnat şi de Iancu Flondor, care sintetiza cerinţele românilor din provincie: egalitatea deplină cu celelalte naţionalităţi, susţinerea şcolilor româneşti, apărarea identităţii naţionale a românilor, eliminarea abuzurilor îndreptate împotriva românilor. Radiografie a situaţiei românilor din Bucovina, Memoriul din 1899 este similar cu Memorandumul românilor transilvăneni de la 1892, dar ca şi în cazul programului românilor din Ardeal, nici documentul bucovinenilor nu a găsit ecou la autorităţile imperiale. Rezultatul nu a fost cel scontat, dar a arătat implicarea lui Iancu Flondor în lupta pentru idealurile sale şi ale neamului românesc.

De-a lungul timpului a înfiinţat şi condus mai multe formaţiuni politice şi a finanţat ziare în care pleda cauza românilor din Bucovina.

În anii războiului, Iancu Flondor a fost urmărit de autorităţile austriece şi pus sub supraveghere. Bănuit de filo-românism, el a fost în permanenţă supravegheat, asupra sa planând pericolul arestării. A fost sfătuit să se refugieze în Regat spre a nu fi arestat. Nu numai că Flondor a refuzat, dar chiar a riscat mai mult redactând un „Memoriu referitor la fruntariile Bucovinei”. Acest document, destinat să ajungă la Ion I.C. Brătianu, era un apel la păstrarea unităţii provinciei. Riscându-şi nu numai libertatea, dar chiar şi viaţa, Iancu Flondor enunţa principiile pe baza cărora trebuia reorganizată provincia la finalul conflagraţiei, punând problema naţionalităţilor în primul plan. Documentul a fost interceptat de autorităţile austriece, oferindu-i guvernatorului militar al Bucovinei pretextul intentării unui proces, care s-a prelungit până în 1918.

Prăbuşirea dublei monarhii a pus Bucovina într-o situaţie complicată. Sfârşitul războiului şi efectele politicilor guvernului Lenin au creat dezordine în întreaga Europă Centrală şi Răsăriteană, Bucovina resimţind consecinţele acestei situaţii. Astfel, revenirea lui Iancu Flondor în viaţa politică era mai mult decât necesară. Între 20 şi 27 octombrie 1918, împreună cu Sextil Puşcariu, a creat Consiliul Naţional care a preluat conducerea provinciei, cerându-i guvernatorului austriac să predea prerogativele puterii.

La 27 octombrie a prezidat, la Cernăuţi, „Constituanta” care a hotărât unirea Bucovinei cu România, Iancu Flondor fiind ales preşedintele Consiliului Naţional Român. Rezoluţia care fost votată cu acest prilej a fost trimisă pe 2 noiembrie Guvernului României.

Intrarea armatei române în Bucovina s-a făcut în mod paşnic, fiind primită cu urale de populaţia românească. La 11 noiembrie Iancu Flondor îl întâmpină pe comandantul Diviziei a VIII-a, generalul Iacob Zadik, cu cuvintele: „Domnule general, daţi-mi voie să vă binecuvântez, aşa cum o fac doi fraţi iubitori, care după o lungă şi dureroasă despărţire se întâlnesc, spre a nu se mai despărţi niciodată”. Toate eforturile şi sacrificiile lui Iancu Flondor s-au încununat de succes la 15/28 noiembrie, când a condus Congresul General al Bucovinei. Acesta a votat „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

A fost primul şef al Guvernului Român în Bucovina

Baza legală a noii administraţii a Bucovinei a fost asigurată de două decrete-legi din 18/31 decembrie 1918 care stabileau păstrarea vechii legislaţii austriece până la unificarea legislativă. Guvernul României primea doi noi miniştri secretari de stat: unul era delegat cu administrarea Bucovinei la Cernăuţi, în persoana lui Iancu Flondor, şi altul la Bucureşti, nominalizat fiind Ion Nistor.

Administraţia Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi, avea mai multe secretariate a căror activitate era coordonată de Flondor: Interne, Justiţie, Finanţe, Instrucţie Publică, Culte, Lucrări Publice, Industrie, Comerţ şi Îngrijire Socială, Agricultură, Domenii şi Alimentare, Salubritate Publică. În subordinea ministrului Nistor se aflau Afacerile Străine, Armata, Siguranţa Generală a Statului, Căile Ferate, Poşta, Telegraf, Telefon, Circulaţie Fiduciară, Vămi şi Împrumuturi Publice.

Pe parcursul anului 1919, în calitate de prim şef al Guvernului Român în Bucovina, punea bazele noii administraţii româneşti în provincie. În perioada decembrie 1918 - aprilie 1919, Iancu Flondor a emis o multitudine de decrete şi ordonanţe necesare refacerii şi reorganizării provinciei. De maximă importanţă a fost cea privind împroprietăririle ţăranilor în contextul mult aşteptatei reforme agrare la nivelul întregii ţări. O altă ordonanţă, extrem de dificilă, a fost cea privind introducerea limbii române într-o provincie în care trăiau alte 11 naţionalităţi. Recensământul populaţiei, bugetul provinciei, noul sistem de taxe şi impozite, statutul Bisericii Ortodoxe din Bucovina s-au numărat printre măsurile care trebuiau implementate urgent.

Procesul de reunificare a fost văzut diferit de Iancu Flondor

Dar greutăţile acestui proces au fost mult mai mari decât şi le-a imaginat în noiembrie 1918. Refacerea economică a provinciei după lungii ani de război reclama sacrificii foarte mari din partea populaţiei. Intensificarea relaţiilor comerciale cu Regatul României nu s-a făcut uşor. Solicitările făcute de Iancu Flondor lui Ion Nistor aflat la Bucureşti nu au găsit ecoul sperat. Guvernul de la Bucureşti nu a fost capabil să asigure aprovizionarea Bucovinei cu produsele de care aceasta avea nevoie. Specula apărută în întregul spaţiu european lovit de război şi de consecinţele postbelice ale reconversiei economice s-a resimţit în Bucovina.

Iancu Flondor i s-a adresat direct regelui în martie 1919, arătându-i dezaprobarea faţă de măsura luată de Ion Nistor privind noua organizare a Căilor Ferate din Bucovina, Basarabia şi Moldova. La 2 aprilie Flondor i-a înaintat un raport şi mai detaliat privind întreaga sa activitate, prezentându-i ritmul în care progresa procesul unificării, dar şi neajunsurile acestui proces.

Disensiunile dintre Iancu Flondor şi Ion Nistor

Lipsa încrederii între Flondor şi Nistor şi situaţia economică au putut sta la baza conflictului dintre cei doi. Nici forţele politice bucovinene nu au găsit o cale de mijloc pentru a rezolva marile probleme lăsate de război. Iancu Flondor s-a pus în fruntea unei facţiuni autonomiste care dorea ca procesul unificării să se facă ţinând cont de particularităţile locale ale Bucovinei. Experienţa apartenenţei la Europa Centrală şi realităţile etnice ale provinciei îl făceau să creadă că unificarea nu trebuia grăbită, ci să se realizeze treptat, odată cu adaptarea particularităţilor Bucovinei la noile condiţii social-politice din România.

Pentru Ion Nistor integrarea rapidă şi totală a Bucovinei în structurile statului român era garanţia asigurării securităţii provinciei în condiţiile tulburi ale perioadei, mai ales cea a pericolului de la frontiera de răsărit a României. Programul Partidului Naţional Român a fost publicat pe larg de Iancu Flondor în noua gazetă pe care o conducea,„Bucovina”, la 24 aprilie 1919. Gazeta „Glasul Bucovinei”, patronată de Ion Nistor, a devenit tribună celeilalte viziuni. Nu de puţine ori în paginile acesteia se găseau şi atacuri la adresa punctului de vedere susţinut de Flondor.

Dorinţa lui Flondor de a păstra autonomia provinciei s-a izbit de intenţia lui Nistor de a grăbi procesul unificării legislative. Cele două viziuni diferite au avut adepţii lor care au dus la declanşarea „crizei bucovinene”. Dezamăgit, Iancu Flondor şi-a prezentat demisia. A protestat pe lângă şeful interimar al guvernului Mihai Pherekyde faţă de implicarea lui Ion Nistor într-o serie de numiri ale oficialităţilor din Bucovina care nu erau de competenţa sa. El a impus Guvernului Român o listă de şapte condiţii pentru a reveni asupra deciziei sale. La 4 aprilie 1919 demisia i-a fost acceptată, locul său fiind preluat tocmai de Ion Nistor.

În ultimii ani din viaţă s-a implicat tot mai puţin în viaţa publică

El nu s-a retras din viaţa politică definitiv, ci a continuat să se implice în diverse activităţi. La 2 iunie a participat alături de reprezentanţii naţionalităţilor din Bucovina la o mare adunare la Cernăuţi la care se urmărea problema organizării consiliului administrativ al ţării. Dar Iancu Flondor nu a găsit sprijinul reprezentanţilor naţionalităţilor pentru ideile sale.

El s-a pus apoi în fruntea unei noi grupări politice, Partidul Românilor Bucovinei, creat după sciziunea din sânul Partidului Naţional Român. În primăvara anului 1920 partidul a fuzionat cu Partidul Poporului condus de Alexandru Averescu. I s-a propus chiar un post de ministru după victoria în alegeri, dar pe care l-a refuzat. Deziluzionat, s-a implicat tot mai rar în viaţa politică a ţării. Îl întâlnim totuşi negociind cu Iuliu Maniu o eventuală alianţă politică, fără ca aceasta să se concretizeze.

S-a stins la 19 octombrie 1924, la conacul său de la Storojineţ, fiind îngropat la 23 octombrie în cimitirul din localitate. Cu acest prilej, chiar şi foştii săi adversari i-au recunoscut meritele „boierului de la Storojineţ” şi i-au adus omagii, mulţumindu-i pentru întreaga sa activitate în slujba românilor şi a cauzei naţionale a acestora.