Domnului Sorin Avram, dintr-al meu suflet, către a sa inimă!

Sincere condoleanţe, domnule Sorin Avram. Multe am vrea să ştim, însă ştim atât de puţin! Atâtea întâmplări rămân fără de răspuns, atâtea lucruri neînţelese sunt în viaţa noastră. Zadarnic căutăm pe pământ măcar o aluzie care să arunce puţină lumină asupra întâmplărilor misterioase de care este plină viaţa noastră – însă nu, taina vieţii. Hristos ne va lămuri toate însuşirile neînţelese ale firii omeneşti; vom pricepe însemnătatea suferinţei care ne întunecă acum viaţa, pricina nedreptăţii şi a inegalităţii din soarta oamenilor; atunci vom înţelege multe lucruri care par acum neînţelese şi inutile, cu care nu putem să ne împăcăm. Domnul însă, văzându-ne lacrimile şi cunoscând pricina lor, Se îndură de toate nevoile noastre, chiar dacă mângâierile Sale nu satisfac întotdeauna dorinţa inimii, nu înlătură întotdeauna pricina lacrimilor, însă dau mult mai mult decât atât: împacă sufletul cu tot ce i-a fost trimis, îi dau omului puterea să renunţe de bunăvoie la durerea sa.

Domnul ne cheamă pe toţi la Sine, mai sus, mai aproape de El, şi vrea să ne ridice de la cele pământeşti la cele cereşti. Dumnezeu nu ne propune vreo distracţie ca să ne distragă de la necazuri, nu ne ascunde rănile prin uitare. El îngăduie lacrimile noastre pentru că El însuşi a lăcrimat la mormântul lui Lazăr. El nu vrea să ne mâhnim ca cei ce nu au nădejde. Cei care au plecat într-o lume mai bună nu se vor mai întoarce la noi, pe acest pământ nu le vom mai vedea chipul drag, nu le vom mai auzi glasul iubit, dar ştim că încheierea vieţii pământeşti nu înseamnă sfârşitul. Moartea este doar o trecere la plinătatea vieţii desăvârşite: în aceasta e mângâierea noastră, toată nădejdea noastră.

Deşi ei nu se vor mai întoarce la noi, noi vom merge la ei atunci când Domnul ne va chema. Calea noastră este mai lungă, osteneala noastră nu s-a încheiat, rămâne să ducem la capăt, pentru Domnul, unele lucruri. Sarcina noastră trebuie îndeplinită aici, pe pământ. Atunci va începe şi pentru noi veşnicul, fericitul praznic din ceruri.

Nu plângeţi?! Oamenii spun acest lucru adeseori fără să pătrundă în durerea celuilalt şi jignindu-l astfel pe cel suferind. Va veni o vreme când vom binecuvânta încercarea care ne-a silit să vărsăm multe lacrimi. Ceea ce acum ne pare o nenorocire se va preface într-un bine, şi slava care se va descoperi ne va îndulci pe veci toate suferinţele îndurate. Acum stând lângă sicriul unui om drag, nu putem nădăjdui în minunea săvârşită de Mântuitorul în viaţa sa pământească, dar nici nu trebuie să ne mâhnim fără mângâiere, ca cei care nu au nădejde. Poate că ziua Promisă nu e departe. În viaţa de dincolo de mormânt, în lumea cea minunată în care nu este nici boală, nici întristare, nici suspin, Domnul ni-i va înapoia pentru totdeauna pe toţi cei pe care îi plângem şi cărora El le-a dăruit viaţă veşnică. Iar cât timp suferim aici, El plânge împreună cu noi, vine la noi ca să nu rămânem orfani şi ne trimite să-i mângâiem pe cei pe care nu i-am putea înţelege dacă nu am fi suferit noi înşine.

Nu există nici o zi neagră, nici o soartă grea în care Domnul să nu fi pus măcar un strop din mângâierea Sa. El nu înlătură totdeauna durerea, de care avem nevoie ca de o doctorie folositoare, însă ne dă putere întotdeauna să trecem prin cuptorul suferinţei şi să ieşim din aceasta biruitori. Nu există necaz căruia mângâierea să nu-i urmeze. Dacă n-o simţim, asta se întâmplă întotdeauna fiindcă ne lăsăm prea mult copleşiţi de acel necaz, şi când vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l băgăm în seamă pe îngerul mângâietor care zboară deasupra lui. Pe deasupra necazul nostru ni se pare cu neputinţă de îndurat fiindcă ni se pare fără rost, însă uităm că în fiecare încercare există un scop, chiar dacă noi nu suntem în stare să îl vedem.

Mă rog să duceţi împreună cu familia îndurerată sarcina până la capăt, oricâte lacrimi şi osteneli v-ar costa şi să găsiţi Nădejdea Vie.

Lucian DUMITRIU