Amintiri din Comunism

Propaganda noastră comunistă din 1950-1960 ne învăţa pe tinerii de atunci, copii şi adolescenţi, că viitorul luminos este al nostru. Nu degeaba cântam imnul URSS şi celebra Katiuşa. E adevărat că la maturitate am ajuns în epoca de aur, absurdă, oribilă, dezumanizantă, orice ar gândi iubitul nostru popor care avea serviciu şi un loc în bloc. Frigul, foamea, întunericul, transportul în comun, navetismul, celebrul decret, cultul personalităţii, cenuşiul oraşelor-cazarmă, blocurile urâte şi urât amplasate, ceapeurile furate de stat, ţăranii umiliţi, un popor întreg umilit de partidul cu activiştii săi, cu securiştii şi informatorii lor, pe astea le uită iubitul nostru popor. Sigur că nu-i o tragedie să uiţi. Tinerii de azi au prins puţin epoca de aur, mulţi fiind mici şoimi ai patriei. Dar au oare ce regreta? Activiştii măreţi şi securiştii lor sunt tot ei în fruntea ţării noastre republicane, un obscur actoraş de Iaşi şi Suceava, de origine necunoscută, a devenit prinţ, prinţul cerşetor de tot mai mari bogăţii. Alţi cetăţeni români de altă naţionalitate, nenominalizaţi de însuşi Ceauşescu, trag sfori pentru a transforma glorioasa noastră republică născută la 30 decembrie 1947 în monarhie constituţională. Deja, cum am mai amintit, circulă prin judeţul nostru maşini cu inscripţia Domeniile Coroanei, care strâng bogăţii din munţii regilor veniţi pe aceleaşi plaiuri cu valiza goală în mână. Cine le-a făcut castelele? Ţăranul român împuşcat în 1907 de un rege călău, cu însuşi generalul Averescu şi viitorul mareşal Antonescu la comanda tunurilor. Puneţi mitraliera pe ei, glăsuia Antonescu în anii lui de guvernare dezastruoasă şi de război monstruos, care mi-a omorât tatăl, o tot repet, eu, care n-am spus la nimeni în viaţă niciodată tată.

Dar să revin la economia politică a capitalismului, cu ciclicele crize economice prevăzute de părintele comunismului Karl Marx. Din comunism, după 20 de ani de postcomunism, a nimerit în criza sistemului putred al capitalismului, de care ne-a tot avertizat tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Şomaj, prostituţie, droguri şi bandiţi capitalişti care au supt sângele poporului, furând frumoasa noastră ţară, cu pământul, munţii, râurile, cu bogăţiile subsolului. Au luat tot, românul sărac rămânând cu fundul gol, vorba proverbului. Aşa ne trebuie. Şi noi, membrii de partid, am semnat acel angajament solemn de a ne da viaţa pentru preşedinte, pentru partid, pentru cel mai iubit fiu al poporului român! E adevărat că din întâmplare am avut şi câţiva mici comunişti, mai mulţi utecişti morţi. I-au împuşcat nişte terorişti extratereştri. Pe bătrânul ţărănist Ion Diaconescu, dispărut dintre noi, poporul nostru inteligent îndrumat de securişti, activişti şi informatori onorabili, l-a huiduit, mai mult chiar, a vrut să-l sfâşie împreună cu Corneliu Coposu. Voiau să aducă capitalismul ei, bandiţii, nu noi, activişti PCR şi securişti cinstiţi, care am iubit mult, mult de tot acest minunat popor de la gurile Dunării albastre. Ne apropiem de previziunile ştiinţifice ale clericului englez Malthus. Din grave crize economice capitaliştii şi imperialiştii scapă doar prin războaie. Eventual mondiale. Ne-ar scăpa mai uşor de toate un bolovan din spaţiu. Să treacă razant cu pământul. Să ne sperie doar. Deocamdată...

Mult stimate şi iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu… Telegramele curgeau la cancelaria CC. Numele cancelarie vine din germană şi desemna în general cancelaria profesorilor. Comuniştii l-au lăsat, chiar dacă era burghez. Nu se pricepeau la probleme de limbă, ei, care mulţi erau alfabetizaţi prin 1950. Tovarăşul secretar general avea două cancelarii, la CC şi la preşedinţie. Numai la Consiliul de Stat nu. Acolo era doar un fel de şef de cabinet. N-am înţeles niciodată ce fel de decrete dădea Consiliul de Stat. Avea un domeniu strict. Până la funcţia prezidenţială, acest consiliu îndeplinea oficial funcţia de şef al statului, care primea ambasadorii acreditaţi.

Comunismul ne dădea repartiţii, oportunitate spun mulţi orăşeni, dar ţăranii nu prea mai primeau nimic, dacă nu puteau fura ceva. Dar cum am mai spus, nu ştiu dacă epoca de aur era egală cu perioada (de cel puţin o sută de ani) fanariotă. În timpul primului război mondial, pregătit dezastruos din punct de vedere militar de Ionel I. C. Brătianu şi de regele Ferdinand, românii şi-au adus aminte de rezistenţa poporului român în munţi timp de o mie de ani, aşa-zisul mileniu negru, în care nu găsim menţiuni scrise despre eroicul nostru popor. Şi au avut noroc şi au scăpat, în fond, cu bine, în final, după sutele de mii de jertfe inutile datorate conducătorilor politici şi militari. În fine, în august 1944, bieţii noştri concetăţeni, duşi cu autoritatea lui nefericită de mareşalul Antonescu la Stalingrad, şi-au adus din nou aminte de norocul etern al acestui neam oropsit. Nu s-au retras în munţi, ci au primit, cu cominterniştii în frunte, cu flori, glorioasa armată roşie eliberatoare.

În judeţul nostru sucevean, numele provinciei Bucovina (pădure de fag în slavă), moştenit încă de la împărăteasa Maria Tereza, a fost interzis, cum se ştie, până după 1970. Nici Ceauşescu nu îndrăznea înainte de 1980 să vorbească despre Basarabia şi Bucovina, pentru a nu-i supăra pe sovietici, adică pe Leonid Ilici Brejnev. Pregătirile de război de după 1968 se domoliseră. Armamentul a fost retras de la primării, sediul gărzilor patriotice. La judeţenele de partid încă era armament. Acesta a fost dus în depozitele armatei după răscoala muncitorilor din Braşov din 1987.