Amintiri din Comunism

În 1967 am trecut pe lângă reforma mini-capitalistă a lui Ceauşescu cu mandatarii care, dacă continua, tot la cârciumi rămânea. Poate că rămânea şi viitorul prim preşedinte al ţării cu o pensie după 1990.

Dar după mai multe decenii de republică, după cum spuneam, românii noştri harnici şi demni pot primi şi un principe străin, născut la Iaşi, fost actor şi membru PCR. Cineva, undeva, se gândeşte şi la noi, stâncă istorică în calea năvălirilor barbare. Toţi ne-au călcat în picioarele lor nespălate, toţi au trecut, bine măcar că au trecut într-o mie de ani, dacă invazia asta de hoarde asiatice mai trecea o mie de ani, unde eram noi? Noi, vorba lui Ică Antonescu, vicepreşedinte cu împuterniciri de preşedinte de Consiliu, am ţinut pe piept catapeteasma lumii. Generalul Antonescu, prin decretul din septembrie 1940, era numit preşedinte de Consiliu cu rol de conducător de stat. Dar cu regele tânăr cap al armatei şi şef de stat cu puteri mai scăzute. După trecerea necugetată a Nistrului şi atacul dezastruos asupra Odessei, majestatea sa a semnat decretul de înălţare a generalului la gradul de mareşal. Adevărul este că acest fost rege a avut rolul lui simbolic, alături de generalul Sănătescu, adevăratul autor al arestării lui Antonescu şi a ruperii alianţei, care de altfel nici nu exista în scris., cu Germania nazistă. Acest rege bătrân acum este însă lacom şi hapsân, ceea ce nu e frumos. Plaiurile noastre mioritice suportă multe...

Am mai tot vorbit de acei ani 1967-1968, când s-a făcut şi actuala împărţire administrativ-teritorială. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a acceptat în final cuvântul burghez judeţ. După 1972, nu ştiu dacă l-ar mai fi acceptat. Cam 80% dintre judeţe au primit vechile nume. Multe au fost desfiinţate, sau s-a renunţat la nume tradiţionale. Dar eu, atunci, în Suceava, lucram undeva în centru. Casa de Cultură nu era făcută. Ceea ce este curios este că ceea ce vorbeam atunci, acum n-aş putea vorbi în prezenţa altora. Curată libertate!

Bătrânul burlac, prinţul Albert de Monaco, s-a însurat. Pentru burlaci am o stimă deosebită. De multe ori îi invidiez. Eu n-am reuşit să ajung burlac bătrân, ceea ce-mi doream în tinereţe. Bătrânul burlac e, de altfel, puţin derbedeu. Evident, când trebuie. Palat, bani, băutură, femei, iată viaţa fermecată a bătrânului burlac niţel potlogar, prinţul Albert. Preoţii catolici i-au citit sumedenie de baliverne, evident. Pe el, tot evident, l-a durut în cot. Şi când te gândeşti că Vincent van Gogh, după ce a eşuat ca negustor şi pastor şi a fost refuzat de nişte doamne, a vrut să se însoare cu o prostituată beţivă, gravidă şi cu un copil. Exact Maica Tereza a secolului al XIX-lea! Valoarea actuală a operelor lui Vincent este estimată la circa 20-25 miliarde de euro. În fond, şi Vincent a murit burlac. Principatul Monaco e micuţ. Şi noi am fost odată Principatele Unite, în 1859. Poate că era mai potrivit acest tip de stat, cu un principe curat parlamentar şi român din Fanar. Principatele Române Unite, iată o variantă pentru scumpa noastră patrie. Republica România de azi şi de mâine. De fapt, titlul corect ar fi Republica Securizată România. Cel mai cinstit.

Să revin la primul nostru preşedinte cu acte în regulă. E adevărat, votat doar de Marea Adunare Naţională. Practic aveam atunci o republică parlamentară, cu un preşedinte fără atribuţii politice, ca în atâtea ţări. În acest caz normal era ca şeful suprem al armatei să fie primul-ministru, în timp de pace şi război. Adică cine? Ilie Verdeţ sau ultimul prim-ministru care încerca să facă un nou guvern în 22 decembrie 1989 seara? Încă înainte de a fi demis guvernul de decretul citit de Ion Iliescu.

Dacă în milenara noastră istorie ceauşistă nu am avut un părinte al patriei, cred că tot putem găsi, în spiritul adevărului istoric, un grup de părinţi: paşoptiştii şi unioniştii de la 1859. Ei au făcut România modernă şi nimeni altul. Evident, de regi nu vreau să aud, cu toată bunăvoinţa şi strădaniile de-o viaţă. Orice formă de guvernământ, numai nu regat. Chiar şi preşedinţia tiranică a lui Ceauşescu? Chiar şi ea. Boala mea leac n-are, mai ales că paradoxul paradoxurilor este că pe timpul de început al viitorului tiran puteam spune tot ce aveam pe inimă, vorba ţăranilor analfabeţi din trecutul meu.