Amintiri din Comunism

Superioritatea absolută a comunismului a fost demonstrată de comportarea activiştilor şi securiştilor după 1990. Au sărit ca lupii flămânzi la măreţele cuceriri ale harnicului nostru popor: fabrici, uzine, pământ, bănci, toată avuţia naţională – au fost furate cu o inimaginabilă dexteritate de ei, care jurau credinţă ideilor marxist-leniniste sau ceauşiste, dacă genialul conducător a avut vreo idee. Cele trei forţe, activişti, securişti, informatori, cu întăriri externe, au format o coaliţie a spolierii harnicului nostru popor. Dar după ce au furat totul sau în timp ce furau, au selectat şi crescut o nouă clasă de tinere reptile, fii, nepoţi, alte rude etc., foşti utecişti sau chiar şoimi ai patriei, care au devenit mai setoşi de sânge, evident, de sângele neamului nostru străbun, depăşindu-i în ferocitate parcă şi pe bătrânii torţionari din anii 1950. Vrem, nu vrem, cu ei defilăm, vorba marxismului. Şi vin unii foşti activişti şi mă întreabă cu blândeţe nostalgică: de ce critici comunismul?, uite cum trăim astăzi! S-au furat fabrici şi uzine etc. Noi? Noi avem o biată pensie şi nişte magazine. Dar cine oare, îi întreb eu, au făcut aşa ceva? Coposu, Câmpeanu, Raţiu şi alţi duşmani ai poporului?

Maestrul tuturor combinaţiilor, Silviu Brucan, cu ajutorul celui de-al doilea preşedinte, Ion Iliescu, care a întemeiat, spre binele tuturor organelor de partid şi de stat bolşevice, cea de-a doua republică, a avut grijă a doua oară de înrăiţii duşmani ai poporului. Parcă mai ieri, prin 1945-1950, cerea judecata aspră a poporului împotriva exploatatorilor Coposu, Raţiu şi Câmpeanu, unii fugiţi mişeleşte din ţară, că au apărut la triumful total al comunismului să pună din nou ghearele lacome pe trupul curat al sfintei noastre ţări. Noile organe ale ordinii de drept statale, minerul, prototipul omului nou, şi muncitorii de la IMGB au pus răngile pe spinarea vagabonzilor cu plete din Bucureşti, un fel de urmaşi ai malagambiştilor cu care s-a luptat şi mareşalul Ion Antonescu, salvatorul ţării la răscruce de veacuri prin aducerea bravei armate roşii până la linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, pe care de altfel au sărit-o ca pe un şanţ. Miliţia populară condusă atunci de un general chimist trecut nu de mult la cele neveşnice, după o condamnare nedreaptă, era terorizată de bandele fasciste şi legionare, pe care copil fiind în apropierea Dunării, le-a văzut cu propriii lui ochi viitorul preşedinte al celei de-a doua republici. Al doilea, după alegerile corecte şi cinstite, urmat de al treilea preşedinte de stat. Al patrulea încă funcţionează. Al treilea a fost învins de securitate în bătălia de la Scroviştea. Şi aşa se face că s-a ajuns la al patrulea preşedinte al României, al treilea al celei de-a doua republici, de după 1990. Franţa a ajuns la a cincea republică, întemeiată de generalul De Gaulle. După peste o mie de ani de regat, cu zeci de regi de-a lungul secolelor şi cu doi împăraţi, Franţa, care păstrează numele unui trib germanic, francii, şi nu al străvechilor gali, oficial şi neoficial se numeşte Republica franceză iar conducătorul ei preşedintele republicii. România noastră cea eternă parcă tânjeşte, ca în 1866, după un preşedinte străin. Regele Mihai I e încă prezent, dar pentru postul de rege. În structura actuală a Europei Unite, ar trebui să existe un preşedinte al Uniunii şi guvernatori în celelalte state. Primul candidat ar trebui să fie din Germania, chiar dacă a pierdut două războaie mondiale. A câştigat întrecerea economică şi conduce Europa. Chiar şi în condiţiile de azi Ceauşescu ar trebui să strige din noul său mormânt: să se respecte suveranitatea şi independenţa şi neamestecul în treburile interne. Independenţa lui stătea pe cele patruzeci de mii de tancuri ale Tratatului de la Varşovia. Amară iluzie a trăit bietul nostru prim preşedinte. Când a fost lăsat independent sută la sută, au venit agenturile şi huliganii în Timişoara şi apoi în capitala pe care atât de mult a iubit-o. Totul s-a terminat într-o zi şi jumătate, apoi definitiv în ziua de Crăciun, când revoluţionarii Silviu Brucan, Ion Iliescu şi ceilalţi l-au tratat cu AKM-ul nostru fabricat sub licenţă la Cugir.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată a trecut în nefiinţă, iar ţara peste câţiva ani a ajuns în pactul imperialist agresiv şi duşman de moarte al comunismului, numit oficial Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, cu sediul iniţial la Paris, apoi trimis de generalul De Gaulle la Bruxelles, ca şi orice picior de soldat american. Bătrânul general francez a făcut dintr-o ţară învinsă de Germania nazistă mai umilitor ca la Sedan o putere mondială, alături de SUA, URSS, China şi Regatul Unit. Răsplata francezilor bolşevici a fost revolta sau revoluţia din 1968 şi votul negativ dat referendumului din 1969.