Amintiri din Comunism

Iubitul nostru preşedinte Ceauşescu cerea public în vestitele lui cuvântări acompaniate de mâini (precum Mussolini şi alţi dictatori) desfiinţarea concomitentă a celor două blocuri militare antagoniste: NATO şi Tratatul de la Varşovia. Nici nu visa că va prinde în 1989 desfiinţarea doar a unuia dintre blocuri, cel de care se temea el cel mai mult, cel de la Varşovia. Şi sfârşitul conducerii lui ştiinţifice s-a produs la Târgovişte. Societatea socialistă multilateral dezvoltată ne-a adus linii de troleibuz şi maşinile aferente. Zeci de mii de muncitori plecau dimineaţa sau la amiază spre lunca Sucevei sau zona industrială din Şcheia. Muncitori, maiştri, ingineri. Unii mergeau cu maşinile personale, în general şefii. Directorii aveau maşini ale statului socialist cu tot cu şofer. Ce făceau şoferii în timpul zilei? Se învârteau pe lângă maşini, aveau şi ei un loc unde să stea, lumea îi privea cu teamă şi cu admiraţie. E şoferul tovarăşului director! Am cunoscut şi un şofer al tovarăşului Bobu. Tovarăşul Bobu nu glumea, nu prea vorbea în maşină. Mergea alături de şofer, să vadă tot ce se întâmpla în faţă. După cum se ştie, uneori dimineaţa devreme întâlnea căruţe cu lemne pe la Păltinoasa. Vai de capul căruţaşilor, duşmani ai socialismului şi ai pădurilor patriei! Şoferii şefilor erau instruiţi să nu spună nimic la serviciu. De multe ori îi aducea seara de pe teren beţi curcă, vorba nu ştiu cui. De pe teren nimeni nu putea să vină treaz noaptea. Cei care uitau de morala proletară se dedau la alte acţiuni contrare codului eticii şi echităţii socialiste. Dar şi aventurile lor amoroase erau privite cu înţelegere de cei din jur, care evident că ştiau. Unii erau potlogari de mare clasă, afemeiaţi fără vindecare. Evident, secretele erau păstrate. Cum să se raporteze aşa ceva la Comitetul Central? Ce ar fi spus tovarăşul Ceauşescu, un soţ model? Şi intransigentul Emil Bobu se făcea că nu ştie de multe ori, deşi îi ajungeau la urechi informaţii. Activiştii aveau turnătorii lor, pe care unii şefi îi cultivau, iar alţii îi urau. Tovarăşul secretar Panaitiu, care asculta multe asemenea informaţii, nu-i aprecia pe aceşti incorigibili informatori, mai ales că erau unii care-l puteau pârî şi pe el. El a lansat cuvântul pupincureanu. De fapt, fiecare unitate socialistă, instituţie sau întreprindere, avea informatori atât pentru securitate, cât şi pentru şefi, directorul sau directorii şi secretarul de partid şi chiar preşedintele de sindicat, acolo unde era scos şi el din producţie, ca şi secretarul BOB. I-am plătit noi, membrii devotaţi ai partidului, din mica noastră cotizaţie, şi pe unii şi pe alţii. Gospodăria de partid condusă de tovarăşul Horodnic se ocupa în general de comerţul pe valută. Vindeau tot ce puteau strânge de la fabricile lor (UGIRA), din agricultură şi pomicultură, din peşte de munte etc. Trebuia plătită datoria externă, obsesia ucigătoare a lui Ceauşescu, conducătorul iubit al patriei noastre străbune.

Informatorilor din instituţii şi întreprinderi li se spunea lingăi, asta evident metaforic. Ei ar fi lins orice dacă primeau ceva. Unii făceau această veche meserie din plăcere artistică. Pur şi simplu iubeau şefii, mai mari sau mai mici.

Vigilenţa organelor care păzeau poporul de uneltirile duşmanului de clasă şi a imperialiştilor era atât de mare, încât devenea suspect un om al muncii care striga pe stradă că iubeşte partidul. Evident, pe un asemenea iubitor al partidului din Suceava îl duceau organele, adică agentura autohtonă, direct la Socola, cu maşina statului, gratis. Doctorii de acolo, ca în Bravul soldat Svejk îl suspectau de pierdere a lucidităţii, ceea ce era în avantajul lui, fiindcă îl externau după câteva luni, dacă nu înnebunea de-a binelea, şi-i dădeau tratament la domiciliu. Organele îl vizitau imediat şi-l prelucrau paşnic. La sediu se mai lua bătaie, asta pentru a fi în formă bravii ofiţeri cu petliţele şi galoanele albastre. Aşa hotărâse partidul. Partidul, evident, ştia totul. Ştia chiar mai multe decât trebuia.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată a pornit de la revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă, o genială definiţie a armistiţiului din august 1944 şi a înlăturării dictatorului militar Antonescu, care cu toată dictatura lui a fost arestat de regele Mihai, evident cu asentimentul armatei, câtă mai era după Stalingrad. Şi mai era, fiindcă a ajuns până în munţii Tatra. Antonescu, deşi aliatul cel mai fidel al lui Hitler, nu a fost fascist, mai ales după despărţirea violentă de legionarii români. Mussolini, dictatorul Italiei şi întemeietorul regimului fascist, pentru care Hitler la început avea un adevărat cult, i-a cerut acestuia să nu atace URSS, având el o presimţire. Ulterior a trimis soldaţi italieni până la Stalingrad. Nici adăugarea cuvântului antiimperialistă celebrei revoluţii imaginare nu are acoperire istorică.