August 1968. Revoltă sau ”cacealma” ceauşistă?

S-au împlinit, în acest august, 50 de ani de la fulminantul discurs ţinut de Ceauşescu împotriva ocupării armate a Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. A fost momentul de maxim ”orgasm” patriotic şi politic al celui care, după numai patru ani, va adopta – şi duce la exces! - ”modelul asiatic” de cult al personalităţii. Mi se pare ciudat că – după, iată, jumătate de secol – istoriografia noastră persistă în a aprecia acest pas hazardat al ”rebelului” român exclusiv ca un act de mare patriotism. A fost, înţelegem acum, de fapt, o decizie pripită, unilaterală şi periculoasă (ne-am fi putut trezi cotropiţi, la limită, în câteva ore, de către trupele sovietice şi aliate, de care scăpaserăm, diplomatic, tipic valah, cu ”binişorul”, încă din 1958. Și care, de astă dată, sigur că n-ar mai fi ieşit benevol din ţară! Iată esenţa mesajului lui Ceauşescu: „Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc [...] Noi considerăm că, pentru a aşeza relaţiile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste, pe baze cu adevărat marxist-leniniste trebuie, o dată pentru totdeauna, să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide.” Imediat, Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS, cataloghează discursul drept „gălăgie nesănătoasă”. Anii 1967-1968 sunt, însă, plini de evenimente pe care azi le-am putea numi ”revoluţionare” – în multiple sensuri şi interpretări – şi care ar putea explica, măcar contextual, curajul cvasi-sinucigaş al lui Ceauşescu. Primăvara europeană a anului respectiv a fost una foarte turbulentă, evident revoluţionară. Poate că - încă tânărul, atunci – Ceauşescu, s-o fi decis să mai pună o piedică hegemoniei sovietice, în acel context. Fără a se gândi o clipă – acum e clar – să renunţe la stalinismul lui intrinsec, organic, definitiv. Ne-o va dovedi după numai patru-cinci ani, când va veni din Asia cu modele aberante de cult total al personalităţii. Dar atunci, în 1968, se petrecuseră nişte evenimente care ar putea explica foarte curajoasa ”deviaţie” ceauşistă. E vorba, întâi, de revolta din mai a studenţilor parizieni. Apoi, încă din 1967, Germania de Vest şi România stabilesc relaţii diplomatice. România va fi singura ţară comunistă care menţine relaţii cu Israelul după ”Războiul de şase zile”. România e şi singurul ”satelit” care ignoră interdicţia fermă a Moscovei să întreţină relaţii diplomatice cu Germania de Vest. În mai, ne vizitează preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, iar pe 20 august – chiar cu o zi înainte de mitingul antirusesc, iese de pe bandă, la Piteşti, primul automobil ”Renault- Dacia 1100”. Recent am aflat că Kremlinul a interzis, ferm, atunci, ”statelor frăţeşti” importul acestor autoturisme franco-române! Exact pe 20 august are loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, mai puţin România, Iugoslavia şi Albania, cu 200.000 de trupe şi 5.000 de tancuri. În plan cultural, au avut loc în acel an 1968 unele evenimente memorabile: în perioada 5-10, prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică uşoară ”Cerbul de Aur”, The Beatles lansează dublul album istoric cunoscut drept ”The White Album”. În Franţa, Serge Gainsbourg lansează albumul ”69, année érotique”, iar Alexandr Soljeniţîn publică în Occident ”Primul cerc” şi ”Pavilionul Canceroşilor”. Ei bine, să fi avut aceste „mişcări de plăci tectonice” – politice, dar şi culturale, eliberatoare - o influenţă asupra liderului de la Bucureşti? Eu cred că mai degrabă nu, cum veţi – şi - vedea în episodul următor. De fapt, răspunsul a fost formulat inspirat chiar în acele zile tulburi, dominate în Europa de temeri şi incertitudini: în influentul ”Die Welt” (R.F.G.), ediţia din 3 septembrie 1968, analistul Herman Renner, sub titlul ”S-ar putea apăra România cu succes?”, puncta excelent: ”conducătorii cehi s-au putut bizui pe o populaţie consensuală, care le-a permis să se apere politic, în ciuda victoriei militare a URSS. România, în schimb, cu o conducere comunistă dură şi inflexibilă, opacă la schimbări (asemănătoare cu cea din RDG) nu are posibilitatea unui boicot politic, care ar presupune un popor angajat. Lui Ceauşescu nu i-au rămas acum decât armele. Dar perspectivele unui conflict armat cu Uniunea Sovietică şi sateliţii ei fideli ar fi catastrofală.”