Amintiri din Comunism

Încă un vis de aur al tovarăşului Nicolae Ceauşescu s-a năruit dramatic. Până în 2000, populaţia scumpei noastre patrii trebuia să ajungă la 30 de milioane. Cu 30 de milioane de oameni, o ţară îşi poate permite să construiască bombe nucleare, un alt vis al conducătorului iubit. Un vis secret, însă. El lupta sincer pentru distrugerea armamentului nuclear, a rachetelor balistice, a celor două blocuri militare în timpul războiului rece, concomitent. Toate s-au dus de râpă. România are deja în jur de 19-20 de milioane de locuitori, cei plecaţi vor rămâne plecaţi, spre binele lor şi al bugetului patriei. Naţionalităţile conlocuitoare, numite şi nenumite de secretarul general, adică unele numite cu gura iar altele cu mâna dreaptă, se duc şi ele, mai puţin numiţii maghiari şi nenumiţii ţigani, pe care tovarăşul Ceauşescu nu-i recunoştea ca etnie. Vorbesc româneşte şi într-un jargon de-al lor, sunt ortodocşi, tovarăşe secretar general, îi explicau specialiştii de la recensământ, deci sunt români. Cum hotărâţi dumneavoastră, stimate tovarăşe secretar general! Ceauşescu, care era oltean cu nume venit de la turci, dar român-român, ca toţi oltenii, a dispus trecerea la români a acestei naţionalităţi nu se ştie de unde şi pe unde venită pe frumoasele noastre plaiuri. De aici şi enervarea vizibilă când vorbea despre fără deosebire de naţionalitate, sau când îi numea pe maghiari şi germani cu gura şi alte naţionalităţi cu mâna. Turci, tătari, ruşi lipoveni, sârbi, croaţi, cehi, slovaci, ucraineni, italieni, greci mulţi românizaţi, urmaşi ai fanarioţilor, vecinii bulgari, câţiva găgăuzi, ceangăii care vorbesc ungureşte, francezi, englezi etc. Partidul şi guvernul declarau clar după fiecare recensământ: 92% români, 5% maghiari, 1% germani, restul alte naţionalităţi. Despre armenii românizaţi am auzit atunci doar de unul, Dan Barbilian, adică poetul şi matematicianul Ion Barbu. Azi ştiu mulţi descendenţi ai armenilor. Dar câţi cetăţeni ai patriei trebuiau să existe încă în 1995? Două zeci şi cinci de milioane. În 2000, treizeci, iar în prezent mai mulţi. Şi chiar se putea. Cu decretul draconic de interzicere, sub ameninţarea puşcăriei, a întreruperii sarcinii, cu o medie de 3 şi ulterior 4 copii de familie, cu mâncarea preparată ştiinţific ca în India, se putea ajunge. În ţările bogate natalitatea scade. În India, unde râul Gange este sfânt, în care oamenii se spală, din care beau apă, în care spală animalele sfinte etc., rezistenţa organismelor la microbi, bacterii sau virusuri, este totală. Toată ştiinţa medicală nu valorează nimic în această ţară. Nici antibiotice, nici infecţii, nici cancer, nici alte boli interne, nici ciumă, nici scarlatină, nimic. Zeii hinduşi veghează acest străvechi popor, care a inventat cifrele zise arabe şi l-a dat lumii pe Buddha, filozoful devenit el însuşi zeu, dar nu în sensul creştin, ci de om muritor, înmormântat în mai multe locuri. Budismul, cea mai civilizată religie a lumii, cea mai curată moral. Treizeci de milioane de români de diferite naţionalităţi aveau nevoie de cam multă mâncare.

Pământul patriei, cel arabil, îi părea puţin conducătorului iubit. Am mai spus că avea complexul lui Hitler în privinţa spaţiului vital pentru hrănirea poporului muncitor. S-au înghesuit blocurile în oraşe, s-au făcut alei în loc de străzi largi, nu s-au lăsat spaţii de parcare. Previziunile ştiinţifice au fost dezastruoase în privinţa viitorului. Planurile cincinale erau tot mai apocaliptice. Ceauşescu suferea de un complex al ţăranului român căruia, după ce-i moare vaca, îi arde şi casa. Viitorul lui era compatibil cu expresia unde a dus mutul iapa şi surdul roata, sau invers.

Românii noştri se duc în toată lumea. Au mai fost astfel de migraţii. Ultima s-a petrecut în timpul şi după primul război mondial. Bunica mea cu soţul ei, care nu aveau atunci copii, au vândut aproape tot pământul, peste două hectare, şi aveau toate actele pregătite să emigreze în SUA, când guvernul lui Averescu, prin 1919-1920, a oprit definitiv migrarea din provinciile alipite sau revenite la patria mumă, care dintotdeauna a fost ciumă cu mulţi, prea mulţi. Emigranţii noştri români sunt repede asimilaţi, ceea ce nu-i rău.

Un mic excurs în prezent mă îndeamnă să mă întreb iarăşi mirat: de ce acum, în acest soi de capitalism, cetăţenii patriei noastre cer cât mai multe asistenţe materiale de la guverne? În comunism nimeni nu primea aproape nimic, la ţară chiar dacă munceai. Muncitorii aveau şi ei salariul lor asigurat, dar nicio altă pomană, adică fără plusvaloarea lui Marx. Paradoxal, dar comuniştii au aplicat cu stricteţe nişte reguli capitaliste excesive: şomaj neplătit, concedii scurte, fără asistenţă socială pentru cei care nu munceau. Cei leneşi plece unde vor, spunea Internaţionala. Se putea crăpa de foame, dacă nu voiai să munceşti unde era nevoie de muncă. Românul era sănătos tun, în general. Nebunii erau puţini, despre handicapaţi nu se vorbea, ce handicapaţi, tovarăşi, dumnezeii mamii lor de puturoşi, spunea oftând câte un activist. Orbii erau puşi la muncă, făceau cutii de carton şi alte obiecte, surdo-muţii la fel. Când era vorba de armată, tinerii surdomuţi nu erau crezuţi la început, la recrutare. Simularea se pedepsea. Boli cu astfel de cauze la 18-20 de ani? Puţine, tineretul nostru e sănătos tun.