Amintiri din Comunism

Dar să revin la talentaţii caricaturişti ai anilor 1950, când copilăria mea era în floare, chiar dacă în mizerie materială. Unii erau specializaţi în Truman, Adenauer, cancelarul bandit revanşard şi aţâţător la război al RFG-ului, dar şi în ceilalţi criminali de peste ocean. Chiar aşa li se spunea. Alţi bravi caricaturişti erau specializaţi în ultimele rămăşiţe ale burghezo-moşierimii. Sigur că reprezentanţi de bază ai odiosului regim burghez erau în puşcării, de la miniştri, şefi de partide, ofiţeri superiori şi inferiori, poliţişti, lucrători ai odioasei Siguranţe capitaliste, până la aproape toţi avocaţii, fără deosebire de apartenenţă politică şi chiar etnie, religie etc. N-am înţeles până astăzi de ce bolşevicii cominternişti i-au pedepsit pe avocaţi. Ei erau toţi doctori în drept. Ţăranii le spuneau domnule doctor, nu domnule avocat. Au rămas afară din puşcării nepedepsiţi mulţi judecători burghezi, au rămas şi mulţi funcţionari, între care fostul ministru de finanţe al odiosului regim burghez Aurel Vijoli, numit ministru şi de bolşevici. El a făcut reformele monetare din 1948 şi 1952. În 1952 operaţiunea a fost strict secretă şi s-a numit „stabilizare monetară”. Oricum mai era inflaţie şi după 1948, dar mulţi mai aveau încă destui bani, aşa că au fost schimbaţi doar o sumă fixă. S-a dat o lovitură ultimilor îmbogăţiţi profitori, cămătari hrăpăreţi şi speculanţi. Dar n-au fost băgaţi în puşcării. Au rămas cu banii vechi, buni de colecţii numismatice. Caricaturiştii îi prezentau în felurite chipuri şi pe cei cu bani mulţi în 1952. Dar mai rămăsese o mică categorie socială care stătea ca un ghimpe în talpa fină a PMR: chiaburii, care generau capitalism. Bandiţi adevăraţi. Frizerii, cizmarii şi croitorii au fost cooperativizaţi. Chiaburii erau prezentaţi în general cu feţe fioroase şi cu burtă mare. S-a instituit sistemul cotelor obligatorii, dar ei tot se descurcau. Aveau mult pământ, atelaje, 2 cai, vite, oi, gospodării mai arătoase. I-au răbdat bolşevicii până în 1959, iniţial unii trecând în întovărăşiri agricole. Atunci, însă, li s-a luat majoritatea pământului. Au mai fost chiaburi până în 1962. Tot pe atunci a apărut şi revista de caricaturi şi catrene Urzica, mulţi ani având-o redactor şef pe Rodica Tott. Sigur un pseudonim. Şi aici bravii caricaturişti, între care îl reţin pe Clenciu (alt pseudonim) ridiculizau aspectele negative din societatea socialistă, apoi din epoca de aur. Clienţii, până după codul eticii şi echităţii socialiste, erau în general barmani, ospătari, frizeri, vânzători care încălcau normele moralei proletare. Caricaturiştii aveau dreptate. Frizerii primeau ciubuc, dar nu s-au îmbogăţit. În schimb, şefii restaurantelor, ospătarii, şefii de magazine şi alţi lucrători din comerţ s-au cam îmbogăţit. Prin 1980 era (probabil mai este) un restaurant numit „Minion” pe strada care ducea din Piaţa Amzei pe lângă blocul unde locuia Nichita Stănescu, în Calea Victoriei. Acolo lucrau cei doi fraţi Păunescu, care după 1990 au cumpărat Intercontinentalul, Lido şi alte mari hoteluri din Bucureşti şi sunt acum miliardari. De unde oare au avut bani atunci, în 1990? De la beţivi sau, mă rog, de la consumatori? Unuia Ştefănescu, care la un restaurant făcea afaceri cu vin, Ceauşescu i-a aplicat formula foc automat a pistolului-mitralieră AK 47, care l-a ajuns şi pe el. Fraţii au scăpat şi au ajuns unde au ajuns. Un fost şef de magazin dintr-un oraş din Moldova este acum marele patron şi „mogul” de presă, cel cu fondurile pierdute de la FNI. În majoritatea oraşelor, foştii şefi de restaurante sau magazine alimentare sau de altă natură s-au îmbogăţit datorită legilor votate de parlamentul fesenist şi propuse de Petre Roman. Acum îi doare în cot de caricaturile din Urzica, care a şi dispărut. Dar trebuie să remarc cu recunoştinţă intuiţia şi premoniţia caricaturiştilor din comunism. Au fost nişte vizionari. Pe cei doi fraţi Păunescu i-a lăudat în Flacăra, în acei ani de aur, redactorul şef, căruia nu-mi face nicio plăcere să-i scriu numele. Cât mai trăia, când îl vedeam la TV, schimbam rapid canalul. Personajul e pentru mine mult mai sinistru decât fostul secretar general, care după mai mult de 20 de ani începe parcă să-şi estompeze multele lui neajunsuri, multele lui metehne de dictator crud şi neînduplecat, fără niciun gram de sensibilitate. O creaţie tipică a luptei pentru existenţă darwinistă.

Vorba lui Tănase: treaba asta nu-i de-acuş, asta-i de la Cărăbuş. România noastră iubită, postcomunistă, are prea mulţi pensionari. Şi nu s-a încercat încă cu stricnină, cum afirma un psihiatru. Pensiile sunt mici, mici, sau mari, mari. Ştim totul noi, nefericitul popor român. Când a început răul? În anul de graţie 1990, când onorabilul Ion Iliescu i-a pensionat pe toţi activiştii, uteciştii şi securiştii între 35 şi 50 de ani, indiferent de vechimea în muncă. Muncă, vorba vine! Ce a rămas din munca respectivilor? Doar unele ficaturi bolnave de la fripturile cât capacul de la closet, cum cerea fostul inspector general P. E. la bufetul partidului. Şi de la tonele de vodcă. Acei pensionari îşi primesc şi acum zecile de milioane vechi, chiar dacă mulţi sunt milionari sau multimilionari în euro. Sigur că atunci, în ianuarie, soluţia era AKM-ul, cum glumea cineva odată la TV, un regretat revoluţionar. Dacă aceste reptile bolşevice ar fi scoase din rând, ar rămâne mai puţini, cu pensii între 5 şi 25 de milioane de lei vechi, cred că peste 3 milioane de amărâţi de pensionari. Trebuie să se mai împrumute onor guvernul pentru  echilibrarea bugetului? Sigur că poporul e revoltat. Cât o să se tot împrumute? Face exact ce nu a făcut Ceauşescu, pe care l-am împuşcat. Onor guvernul ce soartă ar merita, deci? reflectează la rece poporul nostru românesc, muncitor şi nemuncitor.