Amintiri din Comunism

Economia politică a socialismului am uitat-o, pur şi simplu. Marx se ocupase de capitalism, de socialism s-a ocupat Lenin. Ştiu că revoluţiile sunt determinate de contradicţia dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Principiul de bază al comunismului era cel al proprietăţii de stat. Totul aparţine statului, începând cu munţii, fluviile, câmpiile, bogăţiile solului şi subsolului, fabrici, uzine etc., inclusiv întregul popor. De fapt se spunea că totul aparţine poporului, evident fără nici un act de proprietate, statul doar administrând, iar partidul conducând. Referitor la revoluţie, atât de iubită de comunişti, ea nu a murit atâta timp cât vor fi săraci şi bogaţi şi vor fi, conform teoriei lui Darwin, în vecii vecilor, adică până la viitorul asteroid care va lovi pământul ca pe vremea dinozaurilor.

Propaganda comunistă în anii de început ai comunismului glorios lupta cu duşmanii imperialişti şi cu arma satirei. Zi de zi Scânteia cea bătrână şi celelalte ziare, de partid şi de stat, aveau câteva caricaturi cu bandiţii imperialişti, inclusiv cu călăul Tito, trădătorul. Truman, Eisenhower, Churchill erau creionaţi în diferite ipostaze fioroase. Tot atunci se desfăşura războiul din Coreea. Toţi comuniştii cominternişti şi necominternişti din lume, în frunte cu măreaţa Uniune Sovietică, condamnau cu mânie proletară atrocităţile comise de agresorii imperialişti. Eu citeam Scânteia la căminul cultural, o luam şi acasă. RPR trimitea ajutoare frăţeşti poporului luptător din Coreea de Nord. Tovarăşul Kim Ir Sen era tânăr şi conducea lupta împotriva imperialiştilor americani. Aici era clar. Erau imperialiştii americani şi lacheii lor. Dar cine erau talentaţii caricaturişti? Bolşevici sadea şi ei, evident, cominternişti sau fii de cominternişti. Alţi fii de nomenclaturişti cominternişti bolşevici combăteau puţin mai târziu comunismul la posturile de radio ale agenturilor imperialiste. Europa liberă, Vocea Americii şi altele le-am ascultat cu bucurie şi eu şi rămân solidar cu ele, orice s-ar întâmpla. Sigur că fiecare avea misiunea lui, planificată de cineva. Caricaturiştii erau şi ei artişti ai penelului sau creionului realist-socialist, precum clasicii Maria Banuş, Nina Cassian, A. Toma, Marcel Breslaşu şi alţii. Dar de ce am citit eu oare o operă a realismului socialist, scrisă de un scriitor cu nume maghiar, Astalosz István, Brazdă peste haturi? Din curiozitate copilărească? De ce n-am citit Bărăgan sau Mitrea Cocor? În Brazdă peste haturi un activist a violat văduva unui chiabur, precum în Ion a lui Rebreanu, chiar aşa-i spunea, „văduvioara de chiabur”. Era un exemplu măreţ al luptei de clasă. Scriitori cu nume maghiare mai erau atunci, precum Nagy István, cu romanul Cea mai înaltă tensiune, pe care nu l-am citit. La examene, îmi tot cădeau Mitrea Cocor sau Bărăgan de V. M. Galan. Cu ceea ce citeam despre ele în reviste, mă descurcam bine. Despre Desculţ de Zaharia Stancu, numai de bine. A fost recent retipărită. Eu trăiam în 1950 exact ca Darie, copilul oropsit de boieri. Eram tot desculţ şi tot eram oropsit, în anii glorioşi ai socialismului. Numai boierul nu l-am mai apucat. Am învăţat însă în conacul lui şi mă uitam odată cu uimire cum elevii mai mari se urcau pe acoperiş şi rupeau marginile tăiate artistic ale tablei care învelea acoperişul. Şi nu îmi părea rău. Tovarăşii profesori nu erau încă apelaţi aşa. Parcă încă la noi nu ajunsese propaganda revoluţionară. Spuneam tot domnul învăţător sau profesor, mai simplu domnul Sofian, doamna Cocârlă, domnul Ignătescu. Doar la sfatul popular erau tovarăşi: preşedintele şi secretarul. Oricum, nimeni nu-i spunea doctorului Liviu Polocoşeriu, cel cu cea mai frumoasă semnătură şi cel mai frumos şi clar scris, tovarăşe. Nu mergea. Nici preotului nu-i puteai spune tovarăşe. De altfel, în tot timpul comunismului, doctorilor li s-a spus domnul doctor.

În acest timp, ca şi în capitalismul actual, cele mai dezvoltate exemplare umane conform teoriei darwiniste, adică proştii, răii (oare proştii sunt răi, sau invers?), potlogarii, leneşii au răzbit la suprafaţa societăţii şi au devenit activişti, procurori, ofiţeri de toate felurile, directori şi în general şefi. Şi aşa s-a început construirea socialismului. După 1989, în primele luni de frică faţă de Coposu şi de puşcărie, fostele organe de partid conduse de Silviu Brucan şi de subordonaţii săi Iliescu et comp. au băgat în faţă informatorii sau colaboratorii de nădejde ai securităţii. Şi stau şi acum unde au ajuns.