Amintiri din Comunism

Amintirile mele din comunism au trecut inevitabil hotarul anului 1990, din moment ce tot comuniştii, în procent de 99,99%, au croit noua orânduire socială în fosta RSR: capitalismul putred şi sortit să fie dat la lada de gunoi a istoriei, cum scria prin 1950 în ziarul glorios al partidului, Scânteia, pe frontispiciu cu celebra propoziţiei imperativă Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Ar fi putut pune alături versul celebru din Internaţionala, cântecul proletarilor de pretutindeni: Cei leneşi plece unde vor! Când au gândit puţin mai mult, ţinându-şi capul în mâini, au sărit ca arşi, mai ales securiştii: cum adică, biserica mamii lor (înjurătura oficială a organelor care asigurau siguranţa ţării), cum adică să plece leneşii? Ce, suntem tâmpiţi să le dăm drumul? La muncă cu leneşii, în mine şi la canal, la şantierele glorioase ale patriei, dumnezeii mamii lor, ar fi adăugat secretarul de partid. Unde să meargă leneşii? Dar ce, noi avem leneşi? Poporul român, coborâtor din Decebal şi Traian, cel mai nobil şi mai iubitor al măreţei ţări vecine şi prietene, Uniunea Sovietică, bastionul mondial al luptei pentru pace, în frunte cu gloriosul PCUS (asta după moartea lui Stalin)? Coşmarul securităţii nu erau cei leneşi, ci acei care voiau să plece din ţară, raiul socialist, unde cel mai preţuit capital era omul, după concluzia genială a marelui Iosif Vissarionovici. Un frate vitreg al nevestei mele, neamţ autentic, a plecat în una dintre excursiile de pomină în Turcia şi dus a fost în RFG. Culmea jignirii organelor de apărare a poporului a fost că însuşi Ion Gheorghe Maurer, metis neromân, i-a aprobat mamei sale plecarea la fiul ei. Operaţiunea s-a desfăşurat în 2-3 zile, la organe, la tribunal, la alte autorităţi, dar nu la partid. Partidul comunist nu voia să audă de cei plecaţi pentru reîntregirea familiei. Numărul celor care-l iubeau pe genialul conducător al ţării scădea cu această stratagemă a capitalismului, care voia să lovească în statul nostru socialist. Sigur că s-au folosit multe înjurături, dar semnătura lui Maurer l-a oprit pe locotenent-colonelul care se ocupa în general de pocăiţi să înjure chiar şi la cârciumă. Vrea să se ducă să-şi vadă fiul, bine, noi avem, cum spune tovarăşul secretar general, relaţii bune cu RFG. Tocmai atunci, oamenii lui Pacepa furau secretele tancului german Leopard, un supertigru nefolosit în bătălia de la Kursk. Au fost atunci prea puţine Tiger-urile, căci altfel ajungeau iarăşi la porţile Moscovei. Tancul sovietic T34 a venit la bătălie în număr mare, chiar dacă era vulnerabil în faţa marelui Tiger, până când Stalin i-a pus un tun de 88 mm. Cu acest tun a ajuns în Bucureşti, unde a fost primit de populaţie cu buchete de flori. Cinstit şi drept, asta după filmările de epocă.

Dar fluxul memoriei mă aduce iar în actualitate. Ce suntem? Cine suntem? S-au întrebat filozofii şi savanţii de-a lungul secolelor. Mulţi ne-au jignit iubitul nostru popor. Cică am fi de fapt urmaşii legiunilor romane din sudul Dunării, formate din sirieni şi din alte popoare antice dispărute. Nişte hoţi, au conchis doi istorici austrieci, Engel şi Roesler. Ce aveau cu noi, derbedeii? Austria voia să alipească ţărişoarele dunărene, adică principatele, ceea ce voia şi Rusia. Turcia ne considera o provincie specială a ei. Cele trei imperii s-au tot ciorovăit şi uneori s-au şi luptat. Vezi războaiele ruso-turce din 1828, Regulamentul organic cu generalul Kiseleff. Vezi şi războiul Crimeei (1856) şi cel din 1877-1878, când aceşti urmaşi ai legiunilor romane au devenit o ţară independentă, fără Basarabia, pe care, zic ruşii, au eliberat-o de la ruşi în 1812, când Napoleon se afla la Moscova, în acea iarnă de pomină. Urmaşii de azi ai daco-geţilor şi romanilor, conform istoriei noastre ştiinţifice, pe baza probelor din săpăturile arheologice din Ardeal, făcute de acad. comunist Constantin Daicoviciu, sunt români curaţi, verzi, puşchea pe limbă, vorba mamei. Prin 1950 dacă purtai cămaşă verde mergeai direct la Canal. Culoarea verde nu exista.

Urmaşii de azi ai poporului nostru muncitor au construit capitalismul, în frunte cu miliardarii de origine asiatică aduşi de invazia tătară din 1248, spun unii, sau mai târziu, spun alţii, de boieri, pentru a avea robi, un fel de sclavi. Ardă-i-ar focul, spunea mama, o istorică improvizată, cu patru clase primare, totuşi. Şi acum un tânăr istoric şi diplomat spune liniştit că expresia victorie à la Pyrrhus a fost rostită de un general din Grecia antică. Şi mie prof. Ignătescu mi-a spus în clasa a VI-a că Pyrrhus era regele Epirului, un mic regat din Peninsula Balcanică care, după un război victorios cu romanii, a remarcat: încă o victorie ca asta şi rămân fără oaste.

Am mai vorbit despre bomboanele de câine, aşa li se spunea popular, care se vindeau la cooperativă în copilărie. Am cumpărat şi eu una, trimis fiind de un vecin, care i-a dat-o unui câine vagabond ce mânca ouă. A murit sărmanul undeva pe câmp, în mari chinuri. Comuniştii, continuând practica interbelică, care o continua pe cea a administraţiei austriece, nu admiteau câini fără stăpân la sate, dar mai ales la oraşe. Undeva în subconştient sucevenii erau un fel de Brigitte Bardot, numindu-l pe hingher călău. Aşa a rămas toponimul La călău jos, aproape de apa Sucevei, pe str. Mirăuţilor. Hingherul avea de fapt o căruţă cu un fel de coviltir şi avea un ajutor care mâna calul, iar el avea un fel de lasou american, dar şi un băţ lung cu o pâlnie, cum folosesc cei ce vânează fluturi (entomologii). Prin 1956-1959 am văzut de multe ori căruţa hingherului în oraş la lucru. Era salariat al primăriei, cum am mai spus, şi se ocupa de jupuirea câinilor prinşi pe stradă, de prelucrarea pieilor, pe care le trimiteau fabricilor de încălţăminte pentru femei, care făceau celebrele botine, din care a avut şi mama o pereche, cu care a fost mireasă, şi care au ţinut până prin 1953. Cum am tot amintit, mama îi critica mereu pe comunişti, dar bunica tăcea. Bunica nu critica pe nimeni. Ea era, cu siguranţă, o femeie foarte deşteaptă. A stat mulţi ani la Bucureşti, la boierul Brezoianu, care se poate să fi dat numele actualei străzi Brezoianu. Ea mi-a spus multe, dar evident le-am uitat. Ştia să facă multe feluri de mâncare, mai ales din carnea de porc, între care şi gulaşul unguresc. Prin 1954-1955 s-a dus la o nepoată a ei, în Părhăuţi. Sora ei Ana, moartă demult, fusese căsătorită cu moşul Loghin Bădăluţă, care îşi măritase singura fată în propria gospodărie. El locuia într-o casă mică în curte. Ginerele era membru de partid, chiar secretar, şi se învârtea pe la primărie. Moşul îl dispreţuia şi îi spunea bolşovicule. Fata lui, aliată cu soţul, îi fura porumbul din pod când nu era acasă. Moşul Loghin era un anticomunist foarte înverşunat. Noroc că nu l-a turnat cineva la securitate. Ginerele nu a mers aşa de departe. Îl pedepsea furându-i porumb din pod. În ziare şi în manuale se scria atunci PCUS (b), b însemnând bolşevic. Sigur că în tot timpul războiului propaganda lui Antonescu a vorbit de cruciada împotriva bolşevismului, deşi pe o decoraţie simplă, care am primit-o şi noi, împreună cu actele tatei, scria Cruciada împotriva comunismului. Dar moşul Loghin din Părhăuţi, care nu cred că făcuse războiul, la câţi ani avea el în 1941, lupta clar împotriva bolşevicilor, unul dintre ei pătrunzându-i în familie.