Amintiri din Comunism

Încet, încet, eroicul nostru popor uită cu brio epoca de aur. Timpul fiind relativ, trece mai repede sau mai încet în funcţie de capacitatea noastră de percepere a întâmplărilor şi fenomenelor. Au trecut 29 de ani de la scoaterea în afara legii, de fapt dizolvarea partidului comunist de către Ion Iliescu, în timp ce secretarul general mergea spre Târgovişte. Interferenţele între trecut şi prezent sunt prezente la tot pasul, evident, cu excepţia setului de libertăţi fundamentale proprii democraţiei capitaliste.

Tovarăşul Ştefan Andrei, o nulitate bolşevică, responsabil de mizeria neagră din epoca de aur, este declarat de unii cel mai bun ministru de externe al României. Să nu uităm că la sfârşitul anilor ‘60 ministrul de externe de atunci, Corneliu Mănescu, a fost votat într-un an preşedinte al Adunării Generale a ONU, care mai avea încă unele valenţe politice şi diplomatice în confruntarea dintre est şi vest, recte Războiul Rece. Încă era reprezentat în Consiliul de Securitate Taiwanul, pentru China întreagă, cu statut de mare putere şi drept de veto. Reprezentanţii ţărilor socialiste, primiţi în ONU după 1955, votau cu URSS şi cu ţările latino-americane, africane şi asiatice, numite „lumea a treia”, o parte din ele formând Organizaţia Statelor Nealiniate. Reprezentantul URSS la ONU era atunci tovarăşul Dobrînin, de mulţi ani, cel care a aplanat criza rachetelor din Cuba din 1962, împreună cu Robert Kennedy, procuror general al SUA şi fratele preşedintelui. În Consiliul de Securitate SUA era urmată la vot de aliaţii ei, Regatul Unit, Franţa şi ciancaişistul, reprezentantul Chinei. Preşedinte al insulei Taiwan, numită şi Formosa, a fost mulţi ani generalul Chiang Kai-shek, care a pierdut în 1949 războiul civil cu comuniştii lui Mao. Din când în când, la 3-4 ani, se adunau şi şefii de state la deschiderea sesiunii Adunării Generale a ONU, din septembrie. De două ori a fost prezent însuşi Nikita Sergheevici Hruşciov, prim secretar al PCUS şi prim ministru al Rusiei, cum îi spuneau occidentalii URSS-ului. Fostul ministru de externe Corneliu Mănescu, mai în vârstă decât Ceauşescu cu câţiva ani, slujise la securitate prin anii 1950. Şi-a câştigat un prestigiu internaţional datorită cuvântării lui Ceauşescu la tristul balcon al CC din 1989, cuvântarea din 1968 în legătură cu „primăvara de la Praga”. După câţiva ani, oarecum gelos pe el, Ceauşescu l-a schimbat din funcţie. Înaintea lui, după Ana Pauker, fusese ministru de externe Grigore Preoteasa, mort într-un accident de avion în drum spre Moscova. După Corneliu Mănescu a ajuns ministru de externe un fel de scriitor bolşevizat, George Macovescu, ales şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor. La congresul al XII-lea al PCR, când veteranul Gh. Pârvulescu l-a criticat pe Ceauşescu, spunând răspicat că nu-l votează, după ce sala a amuţit, la fel şi prezidiul, au reacţionat rapid, luând cuvântul, George Macovescu şi Adrian Păunescu. Din sală, invitat fiind fiindcă nu era membru al CC, individul cel mai odios al comunismului a dat tonul ridicării în picioare, aclamării numelui lui Ceauşescu şi alte lozinci. După 22 decembrie 1989, la TVR a apărut George Macovescu, pe post de dizident al comunismului. Acest obscur politruc a dispărut apoi, trăind evident liniştit în casa dată de partid şi cu o pensie corespunzătoare. George Macovescu nu venea totuşi de la şaibă, vorba unui fost secretar UTC. El a ajuns în CC al PCR din rândul scriitorilor proletcultişti. Avea probabil un bun dosar de familie şi el, ca gazetar de stânga prin anii 1945-1955, s-a remarcat ca un politruc de nădejde. Mulţi ani a fost ministru-adjunct de externe. Foştii membri CPEX al PCR, condamnaţi unii la mai mulţi ani de temniţă, au fost graţiaţi de fostul lor coleg Ion Iliescu. Evident că trebuiau judecaţi şi condamnaţi precum Elena şi Nicolae Ceauşescu. Asta cel puţin pentru frigul, foamea şi întunericul epocii de aur, pentru calvarul orăşenilor cu o singură butelie, care aşteptau s-o umple din nou în condiţii degradante. Trebuiau evident judecaţi şi condamnaţi toţi membrii CC al PCR. Bătrânii bolşevici stau tot în vilele vechi în Bucureşti, iar în alte oraşe au vile precum cea a lui Ceauşescu, dar şi hoteluri, case mamut de vacanţă, câte 2-3 apartamente. Cel de-al doilea preşedinte al ţării, Ion Iliescu, i-a cucerit pe românii noştri grei de cap, vorba neamţului, cu râsul lui de crocodil mâncător de...