Amintiri din Comunism

Despre informatorii securităţii s-ar putea scrie un roman cât Război şi pace, dacă am avea un Tolstoi. Eu rămân totuşi puţin consolat cu faptul că un fost torţionar comunist, şef de puşcărie, azi colonel pensionar, a declarat onorabilei realizatoare a marii jonglerii numită Memorialul durerii, cum am mai amintit, că e ateu. Ateu convins. Parcă 0,001 la sută din faptele lui de executor de ordine, care cultiva vara legume pentru duşmanii poporului, sunt atenuate de crezul lui ateist. A citit Biblia hazlie. Nu, a început să amintească de Feuerbach, teoreticianul ateismului prieten cu Engels. Poporul nostru român e credincios până şi în înjurăturile lui curente de cruci, biserici şi chiar dumnezei, asta la plural. Cel fără credinţă poate face numai rău. Aiurea, cele mai mari crime şi fărădelegi, cu excepţia conducătorilor Revoluţiei franceze, le-au făcut credincioşii de diferite confesiuni. Fără religii, lumea era mai liniştită, în anumite perioade. Puţin doar.

În privinţa informatorilor, „fisa” mi-a picat demult în neuronii gândirii. M-am prins, vorba românului, demult. Procesul comunismului când se face? Procesul comunismului se putea face cu AK47. Cine-i AK47? Un avocat al lui Nicolae A. Ceauşescu. Sigur că fac doar supoziţii, în stilul pamfletului literar, cât mă mai ajută mintea mea în pierdere avansată de neuroni. Deocamdată nu-mi mai pică „fisa”, poate doar pentru Academia Română, unde au fost aleşi oameni atent verificaţi de securitate, colaboratorii primind funcţii de conducere, probabil. Zic probabil, deşi ceva interior îmi şopteşte că s-a pus omul de încredere, pe la începuturi, în toate domeniile. Băieţi deştepţi aceşti informatori şi revoluţionari, plătiţi pe deasupra din truda iubitului nostru popor! Or fi fost oare şi ţăranii de la CAP informatori? Cei mai şmecheri au ajuns magazioneri (sau magazineri), brigadieri, din cei mulţi care tăiau frunză la câini pe la sediul CAP. Mama şi toate babele trudeau la prăşit pe lanurile agriculturii socialiste. Chiar în plină revoluţie agrară. Am găsit-o într-o zi căzută undeva pe o tarla, la prăşit. Ceilalţi i-au lăsat rândurile şi erau mult înainte. Am luat-o până aproape de casă, deşi nu prea voia să lase prăşitul. Nu primea nimic, fiindcă avea pensie de văduvă de război. Dar lucra pentru a putea păstra lotul ajutător, adică vreo 20 de ari pe aproape de casă. Din aceia trăia.

Noi, proştii proştilor, tâmpiţii tâmpiţilor, ne-a luat parcă Dumnezeu minţile, dacă mai era ceva de luat, nu ne-am prins că după 1990 s-au unit tusea cu junghiul, vorba ţăranului analfabet, adică informatorii şi informaţii, şi ne-au suflat cu măiestrie toate proprietăţile socialiste ale întregului popor: fabrici, uzine, munţi şi lacuri, pământ şi ape, bucăţi de străzi din oraşele noastre, toate iubitele noastre autoserviri (e adevărat, goale), petrolul nostru de la Sf. Andrei (zi naţională), sarea şi tutunul, cu care am pierdut războaie, băncile înfiinţate şi desfiinţate, miliardele de dolari strânse de Ceauşescu, coleg cu David Rockefeller, ne-au luat totul bandiţii, Dunărea cea albastră şi pădurile de fagi şi de brazi, ca să împartă acum şi sicriele! Ne-au furat nouă, bucovinenilor, berea de Solca, cea mai grozavă din Europa, fabrica fiind închisă acum şi pusă la păstrare pentru alte secole. Informatorii cu sutană, lacomi precum lăcustele, şi fostul rege Mihai s-au dat la munţii noştri cu copaci falnici, pe care-i taie şi-i trimit în ţările calde, unde nu creşte decât nisipul. Cine ne poate cânta durerea noastră naţională?  Cântătorii lui Nicolae A. Ceauşescu, oltean între olteni, au început să crape, unul câte unul, cum plastic şi artistic a grăit ţăranul român analfabet, cel care punea degetul pe hârtia albă când primea actele cu cotele, procesele-verbale, buletinele de vot puse în urnă la alegerea marii adunări naţionale, parlamentul nostru lăsat lângă casa preafericitului Augustin, adică Justinian, Justin, Teoctist şi marele miliardar Daniel, toţi foşti colaboratori cinstiţi ai înaltelor instituţii laice, cântate în biserici, să ne rugăm pentru sănătatea şi preamărirea conducătorilor ţării, domnii Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, Dumnezeu să-i ocrotească! Avem la fiecare sfântă biserică cutia milei, unde babele pun ultimii bani pentru pâine şi lapte, şi aşa le aşteaptă cea cu coasa acasă, Doamne iartă-mă! Cel atotputernic nu prea iartă.

Cei plânşi cu lacrimi de crocodil informator la Memorialul durerii, cei câţiva care au mai rămas cu frica în toate moleculele fiinţei lor, indusă cu supremă înţelepciune de satrapii lagărelor comuniste, prin toate hârtiile semnate în care se jurau ateist că vor iubi socialismul toată viaţa lor, stau acum cot la cot cu ai lor duioşi eliberatori şi distinşii lor informatori, înjurând pe cine vrea să înjure un român de altă naţionalitate cu n televiziuni. În loc să meargă cu sfântul AK47 şi să se purifice din nou împreună cu preoteasa durerii, la memorialul Sighet, ei râd la televizor. Poate că bolşevicii au avut dreptate când i-au băgat în puşcării. Au arătat, precum au acţionat Robespierre, Lenin şi Stalin, că revoluţiile se fac cu teroare. Lenin a şi dezvoltat teoretic ideea terorii roşii, deşi nu el a decis împuşcarea în oraşul lui Elţîn a familiei ţarului. Şi nici Stalin nu a dat ordinul. Decizia, în vâltoarea războiului civil, au luat-o bolşevicii locali. Cel care ar fi luat decizia cu bucurie ar fi fost marele Troţki, rus de naţionalitate incertă, militant al revoluţiei mondiale până l-a liniştit Iosif Vissarionovici direct în Mexic.

Pe deţinuţii politici i-a eliberat tovarăşul Gheorghiu-Dej în 1964, cu un an înainte de moartea datorită ţigării şi băuturii şi nu Doftanei, cum se spunea, de ciroză, care l-a răpus tot atunci, la 65 de ani, şi pe academicianul George Călinescu, de la care nu rămân decât bucăţi din romanele lui cu ilegalişti de operetă, puşi acolo pentru a-l convinge pe primul secretar Dej să le publice. Chiar vândut bolşevicilor, Călinescu rămâne un mare cărturar cu opera lui de până în 1945. În fond, făcându-mă şi avocatul diavolului, care conduce pământul conform unor secte religioase (cu citatele corecte din Sfânta Scriptură), de ce am tot acuza organele de informaţii şi contrainformaţii comuniste? De duşmanii externi ne apăra Armata Roşie, de cei interni ne apăra partidul, care conducea cu înţelepciune securitatea. Sentinţa dată de comandantul suprem Nicolae Ceauşescu, fără război la activ, era clară: numai un nebun poate nega marile, uriaşele realizări socialiste ale oamenilor muncii, veşnicia de două mii de ani a comunismului. Şi, după cum am mai spus, au mai apărut unii nebuni, evident trimişi la ospicii, aşa cum se numeau pe timpuri spitalele de boli mintale.

Din epoca de aur am trecut în postcomunism cu lupte şi jertfe, conduşi de agenturile străine pe care probabil că Ceauşescu le ştia, dar nu le-a spus pe nume. Este adevărat că au apărut mari capitalişti, hoţi cu acte în regulă unii, pe baza legislaţiei făcute de onor parlamentele României postrevoluţionare. Dar faza în care ne găsim acum poate fi numită mai adecvat postcomunism. Cetăţeanul Ion Iliescu, preşedinte de trei ori al celei de-a doua republici, curat constituţional, a grăit în anii 1990 şi mai târziu pe latineşte inteligentului nostru popor: dacă vin la putere Coposu, Câmpeanu sau Raţiu vor aplica principiul restitutio in integrum. Mult prea inteligentul nostru popor a înţeles mesajul şi a rostit ferm: nu ne vindem ţara, noi muncim, nu gândim, jos cu bandiţii Coposu, Raţiu şi Câmpeanu, reprezentanţi ai forţelor clasei exploatatoare, duşmani ai poporului. Şi a venit detaşamentul cel mai înaintat al muncitorilor, minerii, cu bâte, răngi de fier, braţe şi picioare vânjoase, şi le-au măsurat pe spatele noilor duşmani ai poporului: studenţii şi intelectualii. Fostul rege încerca să revină, dar era oprit la aeroport, ceea ce nici nu trebuie criticat. Italienii n-au primit nici ei pe reprezentanţii fostului rege după 40 de ani, şi erau vechi capitalişti. Poporul fericit a cântat în cor versuri omagiale de care n-a avut parte nici odiosul tiran în epoca de aur, cu toţi pupincuriştii în frunte cu Dumitru Popescu şi Adrian Păunescu: Soarele răsare/ Iliescu-apare. Nici acei aşa-zişi prozatori, respectiv poeţi de curte ceauşistă, nu au găsit această simplă şi eminesciană lozincă. Parcă coboară direct din Mioriţa, epopeea noastră naţională, pe care au citat-o şi ungurii comunişti în Istoria Transilvaniei în două volume, care l-a enervat pe patrioticul nostru prim preşedinte. Forţaţi de foştii capitalişti Coposu, Raţiu şi Câmpeanu mult prea inteligenţii noştri parlamentari au scris întâi că proprietatea este garantată, apoi că este ocrotită de lege. Adică este sfântă. După 20 de ani, şmecherii noştri capitalişti au garantate de constituţie toate proprietăţile.

Dar ce s-a ales din restitutio in integrum? A rămas o mare jonglerie a mult prea inteligentului Ion Iliescu. Toată averea întregului popor a revenit activiştilor, securiştilor, informatorilor şi tuturor celor iuţi de mână, indiferent de numărul neuronilor. S-a constatat că numărul neuronilor este invers proporţional cu cel al aptitudinilor de îmbogăţire. S-a aplicat exact evoluţionismul lui Darwin. Se acţionează mai mult cu instincte decât cu neuroni la indivizii care se adaptează rapid în lupta pentru o existenţă cât mai bună. Şi prin anul 2000, avându-l iubita noastră patrie preşedinte pe acelaşi postcomunist Ion Iliescu, s-a dat legea nr. 10 de restitutio in integrum, pentru fostul rege şi urmaşii marilor duşmani ai poporului, cărora le-au fost naţionalizate toate bogăţiile de vechii bolşevici şi cominternişti. Pe timpul glorioasei guvernări a onorabilului Văcăroiu s-au dat poporului nişte hârtii în care se spunea că sunt acţiuni pentru 70% din bogăţiile ţării. Au rămas hârtii pentru fraieri, dar adunate de cei şmecheri i-au îmbogăţit. Românul nostru neaoş are o vorbă când îl întrebi cu ce s-a ales din ele, de fapt doar un cuvânt, care începe cu litera p.

Au venit şi vulturi capitalişti din ţări calde şi reci, care au aplicat şi ei legea 10 din 2000 şi ne-au luat scumpele noastre fabrici şi uzine, cu pământul din jur şi de sub ele, ce era mai scump, chiar dacă numai cu jumătate din fierul vechi vândut iubitului Occident au plătit de fapt preţul onor statului român postcomunist. Şi cine era în fruntea ţării, al doilea preşedinte? Tot onorabilul activist, născut şi nu făcut, cum spune evanghelia după Constantin cel Mare cetire.

Poporul nostru harnic şi răbdător mai are de plătit mulţi bani conform principiului restitutio in integrum. Urmaşii bandiţilor capitalişti exploatatori Malaxa, Marmorosh, Mociorniţa, Sturza şi alţi foşti boieri fanarioţi aşteaptă multe milioane de dolari sau euro. Dar mai sunt şi alţi foşti cinstiţi cetăţeni ai patriei, cominternişti sau nu, care ne-au adus comunismul, unii care, e adevărat, aşteaptă şi ei bani româneşti, deşi au plecat legal şi cinstit. Comuniştii sau chiar şi unii dintre ei au distrus proprietăţile din oraşe, clădiri frumoase în multe locuri, iar la noi în Suceava au distrus totul şi au făcut coloniile penitenciare zise blocuri, în care totuşi locuim. Nu sunt ele toate rele, ci felul urbanistic cum au fost proiectate şi amplasate, mai ales în oraşul nostru iubit Suceava.