Amintiri din Comunism

Şi totuşi e o mare nedreptate: fetele şi nepoţii tovarăşului Emil Bobu, părintele sucevenilor, în anii de demult, nu sunt politicieni şi mari capitalişti.

Un bătrân director de la Aiud povestea cu sinceritate proletară cum aveam noi grijă de deţinuţi, nici nu ştiam că sunt Maniu, Brătianu, de unde să ştim noi, toţi erau egali, semănam primăvara legume, în curtea noastră, pentru a avea vitamine la masă, ţineam chiar şi vaci pentru laptele lor proaspăt care strălucea în gamele, degeaba ne critică scriitorii, ei ce-au făcut pentru patrie? Biblioteca închisorii era la dispoziţia deţinuţilor, trimişi la noi cu acte în regulă, conform legilor în vigoare. Unii au murit de bătrâneţe, n-am avut nicio vină, doctorul nostru a scris clar în certificat: decedat datorită vârstei înaintate, complet legal. Noi eram atei, cum cereau legile, şi nu aveam preot şi nici cimitir.

Bătrânii slujitori ai României democrat-populare, în puşcăriile ei moştenite de la regimul burghezo-moşieresc, unele chiar de la împărăteasa Maria Tereza, îşi mănâncă liniştiţi pâinea cea de toate zilele, cu pensioara lor făcută după muncă dreaptă şi multă.

Tovarăşul Ceauşescu a renunţat de bunăvoie şi nesilit de nimeni, în deplinătatea facultăţilor mentale, să fabrice o armă nucleară, măcar una pentru muzeul ştiinţei şi tehnicii româneşti. Iranul, ţară străveche, ai cărui locuitori ne-au invadat cu mii de ani în urmă teritoriul străbun (Darius al lui Istaspe, regele lor, s-a rătăcit în lanurile de grâu ale străbunicilor noştri traci), vechea Persie, a doua pe axa răului, lucrează la prima bombă nucleară. Lumea întreagă, câtă frunză şi iarbă, tremură de frică. Aşa au început şi sovieticii în 1949, cu o primă bombă. Apoi au făcut 30.000 şi tot atâtea rachete intercontinentale. În cel mult 20 de ani. La fel şi SUA. Şahinşahul Pahlavi Aryamer, regele regilor în persană, pus de CIA pe tron în 1953, a fost şi el mare prieten cu preşedintele nostru, după cum se ştie. Putea face el arme nucleare, avea bani berechet şi putea fura secretul de la americani. A fost însă om cinstit şi a murit de cancer, în Egipt. Toate i s-au tras de la propria lui Securitate, care apăra cu abnegaţie poporul iranian.

Recent, un brav ostaş (colonel) al omniprezentei securităţi române, care a făcut doar ceva peste un an de puşcărie după 1989, revenind la demnitatea profesională de dinainte, căuta în ţărişoara noastră din epoca de aur numai trădători. Dizidenţii erau nişte naivi, evident, cei serioşi erau duşi la spitalele de nebuni. Cine erau trădătorii? Cei care colaborau cu agenţii străini, vânzând marile secrete economice şi militare ale regimului comunist. Dar ce secrete avea RSR-ul atunci? Fabricile şi uzinele depăşite tehnic? MIG-urile sovietice, depăşite şi ele, câteva rachete sovietice învechite ş.a.? Poate tehnica specială a lui Ceauşescu de a fabrica o armă nucleară folosind alt element din tabelul lui Mendeleev decât uraniul. Ceva, ceva era totuşi un mare secret al marelui cârmaci. La Piteşti, spuneau în şoaptă unii activişti şi informatori ai securităţii, se fac nişte arme laser care distrug fulgerător tancurile şi avioanele Armatei Roşii. Americanii nu aveau aşa ceva. Recent, un ministru a dezvăluit cel mai mare secret al României capitalist-securiste: la noi se va construi cel mai puternic laser din lume, invenţia putând lua premiul Nobel. Sigur că nimeni nu l-a luat în serios. Bătrânii securişti urmăreau de fapt pe cei care spuneau că suferă de foame şi de frig, îl înjurau pe Ceauşescu, scriau la Europa liberă etc. Acestea erau secretele mari de stat ale României ceauşiste. Aici erau trădătorii, adică duşmanii poporului. Îndoctrinarea vechilor reptile bolşevice a fost totală, chiar dacă acum sunt mari patroni capitalişti mulţi dintre domniile lor. Trădătorul şi duşmanul poporului nu au dispărut din subconştientul eternilor bolşevici bătrâni.

Ce făceau activiştii din sediul comitetului central zilnic la serviciu? Atunci nu erau calculatoare, camerele nu aveau aer condiţionat, cum au mârlanii politici de azi, scriau cu stilouri chinezeşti cu peniţa de aur. Dar oare ce scriau? Evident, baliverne. Baliverne scria însuşi secretarul general, dar cu un stilou Pelikan din Occident, posibil un cadou de la cineva. Nu-l văd pe secretarul general amator de stilouri din aur. Se ştie că cel mai greu făcea semnul algebric al extragerii rădăcinii pătrate, apoi dedesubt urma numele citeţ. Cine i-o fi furat stiloul, oare? Mârlanii de revoluţionari. Dar ceasul de la mână de la Târgovişte? Poate că nimeni. A fost pus în sicriu de revoluţionari cu tot cu palton şi căciulă. Cine să-i fure căciula? Hoţii din cimitir stăteau ascunşi. Pe străzi circulau gloanţele de calibrul 7,62 mm şi nu celebrii locuitori ai Bucureştiului, aduşi de boieri şi de domnitori drept robi (nu înţeleg nici acum ce fel de robi au putut fi) care să lucreze la ţară pământul, iar la oraş ce să facă? Programaţi genetic contra muncii, această minoritate naţională pe care o înlătura cu mâna dreaptă secretarul general, cu oroare, nu putea să dea agricultori, mineri etc. Doar unii cântăreţi, alţii meşteşugari etc. Interesant este că această minoritate naţională i-a asimilat pe românii noştri neaoşi, coborâtori din vechii sciţi, sarmaţi, traci, daci şi romani.

Cominterniştii bolşevici din iad sau de pe pământ, prin urmaşii lor, conduc încă destinele patriei noastre dragi. Evident, împreună cu şefii foştilor băieţi cu ochi albaştri, cu aceleaşi costume, de aceeaşi statură, la fel de tineri, parcă clonaţi de doamna Ana Aslan, care stăteau pe trotuare din 50 în 50 de metri pe Calea Victoriei sau cea a Dorobanţilor, pe unde trecea maşina ilustrului fiu al poporului român, Nicolae A. Ceauşescu.

Foştii puşcăriaşi politici ai comunismului din zona Sucevei au publicat un mic inventar cu date sumare despre ei. Mulţi sunt morţi, mulţi sunt bătrâni. Au fost cu toţii condamnaţi de tribunalele militare despre care am vorbit, ai căror judecători şi procurori trebuiau condamnaţi la închisoare pe viaţă după 1989, ca şi organele de partid şi de stat care coordonau aceste procese. Asta dacă venea la putere Corneliu Coposu. Sigur că ar fi fost amnistiaţi de vestitul Ion Iliescu, care a pus ranga minerilor pe spatele vechilor şi nu a noilor ţărănişti şi liberali (mulţi informatori ai securităţii), în aprilie 1990. Acum se pupă împreună, botezaţi de celebrul miliardar de etnie necunoscută cu cele 3 posturi TV, evident, fost informator al securităţii. Aşa le trebuie. Au înfierat-o cu mânie proletară liberală pe naiva politiciană Mona Muscă şi au pupat mâna onor Iliescului, minerilor, securiştilor şi bravilor informatori. Aşa le trebuie?

Să revin la foştii puşcăriaşi politici, acuzaţi de delicte de la crime împotriva umanităţii, până la celebrele lozinci uneltire împotriva statului şi partidului, împotriva clasei muncitoare, a ordinii sociale şi publice sau ţinuţi în detenţie administrativă de securitate, fără proces. Cine credeţi că a fost acuzat de crime împotriva umanităţii? Un agricultor. Un biet ţăran român, evident, chiabur. Era ridicat la nivelul oamenilor de stat al celui de-al treilea Reich, al ducelui Mussolini, al războinicilor japonezi care au pornit al Doilea Război Mondial. Pe prima mea cerere scrisă în adolescență am completat, dedesubtul semnăturii, Luptăm pentru pace! Mai târziu se scria Trăiască lupta pentru pace! În timpul primei epoci de argint a tovarășului Nicolae Ceaușescu s-a renunțat la aceste lozinci. Mulţi duşmani ai poporului din cartea amintită erau şi refugiaţi din Bucovina de nord şi Basarabia. Toţi cei menţionaţi au fost duşi în Bărăganul lui Panait Istrati, cel cu Ciulinii Bărăganului. Ciulinii aceştia, o plantă sălbatică din Câmpia Dunării, erau în folclor şi în graiul uzual de la noi din Costâna: mama spunea câteodată nu vă place mâncarea, o să mâncaţi ciulini, adică nimic. Dar mâncarea ne plăcea, fiindcă era pe bază de fasole şi cartofi, ca la vechea armată populară pe care am servit-o şi eu şase luni.

Să revin la fostul preşedinte Roosevelt. La insistenţele premierului Churchill de a intra în război contra Germaniei în 1940, preşedintele american i-ar fi spus enervat unui apropiat că în două războaie două imperii, Franţa şi Marea Britanie, nu pot învinge singure Germania, care s-a înarmat masiv doar în patru ani. Dar nu mai mult decât Franţa singură. Nu degeaba preşedintele Mitterand şi premierul Angliei s-au opus iniţial reunificării Germaniei, după căderea zidului Berlinului. Gorbaciov şi Elţîn au sprijinit această acţiune istorică, retrăgându-şi trupele fără un tratat special de pace, ci doar unul în 6 şi cu Polonia, în timp ce occidentalii şi le-au păstrat, mai mult simbolic, în cadrul NATO.

După această acoladă, să reamintesc faptul că majoritatea refugiaţilor din Bucovina de nord şi Basarabia ajunşi întâmplător în unele sate de la noi au fost trimişi în Bărăgan. Puteau să facă ceea ce au făcut primarul din Costâna din anii 1950, Gheorghe Goian, şi secretarul de partid, pe care l-am botezat potlogar, mai mult afectiv, Nicuţă Butnar poreclit Furchis. În tinereţea mea am discutat mult cu Nicuţă, chiar dacă nu mai era secretar şi mătura doar prin primărie, tot timpul îmbrăcat nemţeşte, adică fără izmenele şi cămaşa de cânepă ale ţăranului obişnuit. Nicuţă, pe care mama îl critica că n-a pus mâna în viaţa lui pe sapă, a făcut ceva mai grozav în timpul războiului. A scăpat de trimiterea pe front simulând nebunia. În 1945 a spus unui activist de la judeţ (până în 1950 mai erau judeţele vechi) că s-a opus războiului şi nu a participat la el. Era un fel de erou al comunismului, pe care-l moşeau cominterniştii. Activistul era cominternist venit cu tancurile T34, evident fiind român prin naturalizare. În Costâna s-au stabilit şi au trăit, ei şi urmaşii lor, peste 10 familii de refugiaţi. Spre onoarea lor, primarul şi şeful de post şi mai ales secretarul de partid nu i-au reclamat la autorităţile de la judeţ. Oamenii încă aşteptau bomba atomică americană care să fie aruncată la Moscova, dar prin 1950 şi Moscova avea arme nucleare. Bombele americane s-au dus în Japonia în 1945. Majoritatea refugiaţilor din perimetrul actualului judeţ Suceava prinşi de autorităţi au fost duşi în „Bărăganul de la dropii”, cum scria maestrul Sadoveanu, părintele realismului socialist, în romanul Mitrea Cocor. Un alt scriitor bolşevic de pe lângă Săveni, A. I. Ghilea, adică Alecu Ivan, Ghilea fiind satul unde s-a născut, a scris un roman intitulat Bărăgan, realist socialist pur, care apărea în temele pentru examene de promovare sau admitere. Era clasic. Dropiile erau şi probabil mai sunt nişte păsări din judeţele actuale Teleorman şi Ialomiţa, care au dat ţării pe scriitorii Zaharia Stancu, Marin Preda, dar şi pe Gala Galaction, care a ajuns şi el în comunism, fiind mai mult preot. Cântăreţii de muzică populară ai Bărăganului sunt mai mulţi, dar unii s-au evidenţiat mai mult: Ileana Constantinescu şi regretatul Liviu Vasilică.

Trebuie aici să analizăm situaţia refugiaţilor mai atent. Autorităţile sovietice îi căutau pe cei cărora li se dăduse în grabă cetăţenia sovietică în 1940, iar dacă erau înapoiaţi, sau repatriaţi, cum spuneau duioşii lucrători ai KGB sau NKVD de atunci, ar fi ajuns cu toţii în Siberia pentru vecii vecilor. Din neatenţie, din nu ştiu ce motiv, cominterniştii care începuseră să conducă ţara după 23 august 1944 au luat această măsură de trimitere a lor în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu. Involuntar, a fost un act de nesupunere faţă de Armata Roşie eliberatoare. Numeroşi, însă, au rămas în Bucovina noastră. În sate încă se mai păstrau valori vechi de solidaritate umană, pe care le aplicau şi proaspeţii conducători, făcuţi bolşevici uneori fără voia lor. Nu cred că vreun ţăran din România interbelică să fi fost membru al partidului comunist român de la Moscova. În Suceava, cum se ştia, au fost câţiva negustori care-l iubeau pe Stalin.