Amintiri din Comunism

Teoria marxistă ne-a explicat nouă simplu: cei doi filozofi aparţineau clasei stăpânilor de sclavi. Platon era criticat dur drept întemeietor al filozofiei idealiste, reacţionare. Dacă trăia în 1950 în ţările de democraţie populară făcea puşcărie. Aristotel era criticat mai blând. Socrate, care nu credea în zei, era un prototip al ateismului. Religia era în general obscurantistă şi partidul comunist nu putea admite aşa ceva. Dar este atât de înrădăcinată în conştiinţa maselor populare ţinute în oprimare şi analfabetism de exploatatori, încât este nevoie de multă muncă politico-educativă şi ateist-ştiinţifică, spuneau profesorii noştri de atunci în clasele încălzite cu turbă la Costâna şi cu lemne la Suceava şi în altă parte. Partidul a creat prin 1950 Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, condusă la Bucureşti de un academician comunist, iar la Suceava de un fost profesor burghez pensionar, Stranski, care prin 1965 îşi bea cafeaua la cofetăria Liliacul, în timp ce citea Zori noi, în format mare, ziar suceveaan, condus atunci de Platon Pardău. Sediul societăţii era alături de cel al ARLUS-ului. Se abrevia SRSC, dar la ARLUS lipsea un cuvânt: Asociaţia română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică. Tovarăşul Stranski era adus din spate, chel, iar pe mine atunci oamenii fără păr pe cap mă cam speriau. Mi s-a întâmplat şi mie, mai târziu. Societatea amintită a dispărut prin 1971, odată cu sistemul naţional de radioficare, cu emisiuni locale 2-3 ore, în rest cu programul radioului din Bucureşti.  Aproape fiecare casă din oraşe şi din satele apropiate avea câte un difuzor, un radio mic care nu se închidea. Mergea ziua şi noaptea. Eu îmi dau acum seama că difuzorul, alături de cărţi, reviste şi ziare, mi-a format o cultură generală la care nu mă gândeam. Atunci, în fiecare seară, cum am mai spus, se transmitea muzică simfonică, arii din opere, operete, muzică din balete, pe la 19-21 era emisiunea de teatru radiofonic. Îmi amintesc încă de Renata Tebaldi, Victoria de Los Angeles, Maria Callas şi alţi mari cântăreţi de operă. Baletul Don Quijote de Minkus, Andrea Chénier de Giordano, poemul simfonic Pinii din Roma de Respighi, opereta Italianca în Alger, Cio-Cio-San, operă de Puccini. Aşa era numită atunci opera Madame Butterfly, nume puţin burghez, cu atât mai mult cu cât subiectul descria cum tânăra japoneză Cio-Cio-San era minţită de un bandit, ofiţerul american Pinkerton. Am văzut şi filmul. Asta prin 1958, după eternul vagabond indian, cu melodia lui fermecată. Carmen de Bizet nu era ţigancă, asta însemna ură de rasă, ca şi acum. Dar ce nu ştiam eu atunci? Mult mai multe decât profesorii la politică şi cultură generală. Sigur, doar unii profesori. Difuzorul comunist a avut, deci, rolul lui cultural. Sigur că toată ziua se spuneau cunoscutele lozinci şi baliverne. Nici nu aveam timp să-l ascult. Seara, da, seara era a mea şi a lecturii. Muzica mi se imprima automat în memorie. Nu ascultam, evident, arii din opera Faust de Gounod.

Procesul comuniştilor era greu de făcut de marii bolşevici. Trebuiau să facă un autoproces în care să-l angajeze drept avocat al apărării pe cel care l-a apărat pe Ceauşescu la Târgovişte. Bătrânul Coposu, căruia marele maestru Brucan i-a ghicit gândurile, şoptite de securiştii transformaţi în regalişti, şi care cereau moarte comuniştilor, bătrânul Coposu deci ar fi lărgit acest proces, de la un om la câteva zeci de mii, chiar sute, dacă inteligenţii mineri de la Petrila, cea mai veche mină, cântată de poeţii anilor 1950, nu ar fi venit cu trenurile patriei, cu răngile lor de fier, în ţinută de campanie, cu casca pe cap, şi nu ar fi găsit maşinile de fabricat dolari în biroul ţărăniştilor. În loc să anunţe FBI-ul şi Serviciul Secret din SUA, care se ocupă de falsificatorii celebrei lor monede, ei au distrus totul, toate corpurile delicte. Tânărul luptător în pulover pentru libertate, Petre Roman, i-a despresurat cu un tanc sovietic T54 (nu 34), luându-i, ca pe Ceauşescu la Târgovişte, pe duşmanii poporului, iar minerii au strigat fără violenţă!

Lăsând sau nelăsând puţin la o parte comunismul nostru trecut, trecut cu bine cu toată barca activiştilor, securiştilor şi informatorilor, procurorilor militari şi şefilor de puşcării de diferite naţionalităţi, care cultivau legume pentru hrana sănătoasă a deţinuţilor, duşmani ai poporului, bandiţi spioni ai imperialismului anglo-american, biserica mamii lor de jigodii, gândurile zboară spre fostul preşedinte american potlogar din născare, Bill Clinton. Cine oare a trimis-o pe tânăra Monica Lewinski, de altă naţionalitate la noi, la ei toţi sunt de altă naţionalitate, pe post de stagiară la Casa Albă? Dar oare, chiar ce făceau stagiarele? Mai sunt şi acum? Prea s-a băgat ea în ochii lacomi şi vicioşi ai lui Clinton. Ce spune onor CIA, crema cremelor inteligenţelor americane, toţi absolvenţi la Harvard şi Yale. Sau la Quantico. Într-o groasă carte de memorii, fostul preşedinte a trecut elegant peste păcatele tinereţii şi maturităţii sale. Era normal. Dar el s-a prins imediat de plasa luată. L-a salvat Senatul. Richard Nixon nu a avut curajul să treacă de cele două camere ale Congresului. Şi lui i s-au trimis cei patru specialişti să pună microfoane la hotelul Watergate. La el se ştie în general cam ce a greşit. S-a îmbătat criţă într-o seară când trebuia să ia o decizie. Ţăranii spuneau când eram copil că este o lege a beţiei care-i absolvă de greşeli pe beţivi. Era o glumă, evident.  Eu o credeam.

O veste ne-a umplut sufletul de bucurie. Evident, condamn acţiunea unui nebun de a trage 5-6 focuri de armă automată AKM spre Casa Albă. Unde credeţi că a fost fabricat celebrul pistol-mitralieră, prezent în magazinele din toată America, produs, precum vodca, de numeroase ţări, evident, fără licenţă. La noi, la Cugir, unde se fabrică din epoca Ceauşescu. Francezii, tot în epoca Ceauşescu, s-au judecat cu RSR pentru dreptul de folosire a mărcii Coniac la produsele fabricate în România, în general din spirt şi esenţă de vin. După ce s-au plătit bani în valută, beţivii s-au trezit cu produsul Vinars, adică esenţă de vin cu alcool. Cu AKM-ul de la Cugir a fost împuşcat însuşi şeful statului român, Nicolae Ceauşescu, într-o lovitură de stat tipic sud-americană. Acolo, în spaniolă, se numeşte pronunciamento. Esenţa democraţiei.

Vrând-nevrând, am ajuns tot în epoca Ceauşescu, amintindu-i pe cei doi preşedinţi americani. Am ajuns de fapt la politica externă principială şi constructivă a RSR, promotoare a coexistenţei paşnice a celor două sisteme politice, capitalist şi comunist, care sunt şi azi, dar mai ales ideile cheii de boltă a acelei politici externe: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi mai ales ale neamestecului în treburile interne. Fiecare popor să-şi decidă singur soarta. Prin popor, genialul conducător se gândea doar la el şi nu la alde Manea Mănescu, Ion Dincă şi alţi tovarăşi, mai puţin tovarăşul Bobu, om serios, de încredere, din zona oraşului Dorohoi, din nordul ţării. Foşti regăţeni până la unirea cu jumătatea de Bucovină sau invers. Împărţirea Bucovinei a fost făcută de împăratul Carol, în 1918, când se destrăma Imperiul Austro-Ungar. Numitul împărat a fost şi la primăria din Vatra Dornei, ţinut îndepărtat al împărăţiei, reunit şi el cu valahii ţigăniţi de la Bucureşti, unde soarele pentru toţi ardelenii răsare. Mai puţin pentru basarabeni. Ei vor unirea doar cu Moldova lui Ştefan cel Mare. Atât.

de Ioan Pînzar