Amintiri din Comunism

Procesul comunismului a fost înmormântat în toate ţările socialiste europene, inclusiv în fosta Uniune Sovietică. Forumul suprem de decizii aruncătoare de praf în ochi a fost însuşi Parlamentul European de la Strassbourg. Iniţiativa au luat-o, fireşte, socialiştii, foşti mulţi comunişti din ţările bătrânului nostru continent. Urmaşii filozofului existenţialist francez Jean-Paul Sartre, cel care a renunţat, diplomatic, atât la premiul Lenin, cât şi la premiul Nobel pentru literatură. Marele maestru al tuturor combinaţiilor de la noi, Silviu Brucan, a decis soarta azi înfloritoare a foştilor torţionari bolşevici din organele de partid şi de stat, care puteau fi judecaţi în 1990 pentru crime împotriva umanităţii, genocid, cum i s-a imputat şi lui Ceauşescu. Un cap de acuzare, pe lângă cel de genocid cu 60.000 de morţi la Timişoara, a fost subminarea economiei naţionale. De orice putea fi acuzat tovarăşul Ceauşescu, numai de asta nu. Cum să submineze economia naţională, când patria noastră putea produce orice, inclusiv arme nucleare? Mă mir că centrala de la Cernavodă a fost construită de canadieni. Cu puţin efort, specialiştii noştri în fizică nucleară puteau construi un reactor. De ce canadienii? Cine sunt canadienii? O fostă colonie britanică, ajunsă dominion, cu şeful statului oficial însăşi regina Regatului Unit, sau prescurtat UK, cum apare la sport sau pe maşini. Quebecul e francofon, e adevărat. Însuşi generalul De Gaulle a strigat la microfon în Montreal Vive le libre Quebec!

Ziarul „Adevărul de seară”, făcut cadou pensionarilor noştri sărmani, deşi unii au pensii de peste 6000 de lei, iată că a dispărut. Marele magnat Patriciu a făcut destulă filantropie. Continuă să-i sponsorizeze pe intelectualii de marcă. Ce spunea ziarul „Adevărul de seară”, în limba română, cu extindere în vechea Moldovă? Multe, evident, fără politică şi altele. Un bătrân antibolşevic din Câmpulung, de aproape o sută de ani, amintea de bătăile luate în sinistra închisoare suceveană, în anii de graţie 1945-1958. Din 1968, închisoarea suceveană a devenit tribunal, împreună cu sfatul popular regional, cu biroul tovarăşului Bobu la etaj, pe post de preşedinte. Vicepreşedinte, onor Ion Siminiceanu şi cu alţi înalţi funcţionari. Spunea bătrânul Ungureanu că a fost bătut crunt la securitate, ceea ce e cu totul altceva. Unii cinici ar spune fără ruşine că acele bătăi crunte l-au ţinut până la 100 de ani. O glumă sinistră, evident. Şeful securităţii de atunci trăieşte oare liniştit în Suceava? Poate a ajuns în iad. Conform credinţei creştine, bătrânul care a fost condamnat iniţial la moarte de către bravii procurori şi judecători militari, dintre care cei ce până acum n-au ajuns în iad protestează contra regimului ultrademocratic pentru pensie, fireşte, care e specială, după nobila muncă făcută pe spinarea duşmanilor poporului şi a spionilor din ţările prietene şi din cele duşmane, conform deci religiei creştine, victima îşi iartă călăul. Dacă e nevoie, întoarce şi celălalt obraz. La 47 de ani a rezistat, dar acum e mai greu. Eu parcă nu i-aş ierta, deşi şi într-o variantă şi în cealaltă rezultatul e identic. Dar trebuie să ne închinăm în faţa unui mare luptător antibolşevic. Eu atunci cântam cu clasa pe străzile Dragoş Vodă şi Eminescu (fostă Nicoară Prăjescu) cântece revoluţionare sovietice, în cele două limbi naţionale, mergând şi venind de la şcoală la cantină şi internat. Şcoala l-a primit cu flori şi cu fanfară pe tovarăşul Ene Ţurcanu, care ne-a vizitat oficial. Noi eram detaşamentul viitor de frunte al clasei muncitoare. Tovarăşul secretar Munteanu a venit apoi separat, fiind primit tot cu onoruri.

Problema s-a pus greşit intenţionat de marii maeştri ai combinaţiilor. În primul rând s-a respins categoric apropierea comunismului de fascism sau, mai ales, de nazism. Cominterniştii din toată lumea aveau nevoie de o imagine cât mai idilică, adică trebuiau exoneraţi de orice răspundere pentru teroarea roşie din anii începutului construirii socialismului şi distrugerii duşmanilor poporului. În fond, tocmai acei ani trebuiau puşi în faţa justiţiei, evident, şi cei de mai târziu. Cine a cerut să fie judecaţi, cel puţin post-mortem, marii dictatori comunişti? Puţini intelectuali naivi din mai multe ţări. În problema procesului comunismului trebuie să facem unele nuanţări. Propaganda comunistă, de la Marx şi Lenin citire, a susţinut cu tărie egalitatea biologică a tuturor oamenilor şi a condamnat teoriile rasiale şi genetica, dând-o serios în bară cu ultima. Exploatatorii, marii bandiţi capitalişti şi imperialişti erau în afara apartenenţei etnice. Muncitorii erau egali pretutindeni, din Africa în Siberia. Menţionarea apartenenţei la o etnie în anii 1950 era considerată ură de rasă şi condamnată penal. Nu existau rase, etnii, naţiuni, naţionalităţi, ci doar exploataţi şi exploatatori, sclavi şi stăpâni de sclavi, feudali şi iobagi etc. Asta până la marea revoluţie socialistă din octombrie 1917 din Rusia. Până şi două genii ale filozofiei şi ştiinţei antice, Platon şi Aristotel, au considerat normală existenţa sclavilor şi a stăpânilor de sclavi.

de Ioan Pînzar