Zvoniţa şi-un franc poet...

Zvoniţă. Notez, remarc cu multă satisfacţie de etimolog (amator) ce sunt, cuvântul acesta – recent descoperit şi de mine - pentru farmecul lui arhaic. O sintagmă de obârşie, evident, slavă. Substantiv ce te duce cu gândul la cuvântul modern ”zvon” (bârfă publică, prejudecată populară etc.). Un cuvânt, o noţiune care pleacă de la o realitate pur materială: zvoniţa! Dar, între timp considerat, devenit (ce fascinantă este, iată, evoluţia limbii!) un substantiv comun: zvon: adică ştire neconfirmată ori mai degrabă: alarmă!. Zvon... vine, e clar, de la ”zvoniţă”. E tipic zvonul, pt. noi, românii... ca un soi de ”spaimă” difuză, dar temeinic, cu succes răspândită în public: ce altceva este un zvon, decât o informaţie neconfirmată, dar propagată şi apoi ingerată, crezută orbeşte de mulţime, de prostime (aici, în sensul vechi, neinsultător, cel dat ”prostimii” de cronicari: acela de oameni simpli, creduli). De fapt, practic, zvoniţa era acel tip de clopotniţă – cu măcar 2 clopote, dar de regulă cu 3 – anexată unei biserici. O construcţie separată, independentă de corpul bisericii respective – de regulă se ataşa acelor biserici care nu aveau, din construcţie, o turlă cu rol de clopotniţă ori un turn-clopotniţă. Zvoniţa fiind externă bisericii, era mai bine auzită, receptată de ”prostime”, acustic vorbind. Ea anunţa, deopotrivă, marile ameninţări la adresa urbei – cum ar fi atacul turcilor, incendiile, molimele. Practic, zvoniţa ”este acea construcţie solidă, autonomă de corpul bisericii, dotată cu un soclu masiv şi cu un zid gros, rezistent la cutremur şi la intemperii, perforat în registrul superior de două sau trei arcade, în care sunt agăţate tot atâtea clopote”. La Suceava, cea mai cunoscută zvoniţă e cea de lângă biserica aflată în faţa a ceea ce ne-am obişnuit să numim ”Dom Polski”. Alta ar fi cea din zona bisericii ”Sfânta Treime” de la Siret. Dar acestea nu sunt singurele.

P.S. Azi, funcţia medievalelor zvoniţe este preluată de mulţimea de posturi TV, ziare etc.... Cu o singură, esenţială deosebire: zvoniţele (şi) informau... media de azi (majoritatea, enfin), dezinformează, manipulează.

Ouă. Din nefericire, încă auzim de multe ori în jurul nostru, pronunţându-se pluralul ”ouălele”. Parţial, frecventa greşeală este scuzabilă, datorită asocierii mintale automate a acestui substantiv cu unele cuvinte de origine turcă: lalea – lalele – lalelele, musaca – musacale – musacalele, basma (”aseară ţi-am luat basma / astăzi... te văd fără ea!”... scuze... că, asta-i altă poveste...) – basmalele. Corect: substantivul ”ou” – de genul neutru – face pluralul ”ouă”, iar în forma articulată devine ”ouăle” (nu ”ouălele”). De asemenea – că-i tot de ”sezon” – mă zgârie cumva la auz o altă formă greşită de plural, şi anume: ”ridichii” – sau ”ridichiile”. Pluralul corect este ”ridichi” (nearticulat) şi ”ridichile” – cu un singur ”i”- articulat.

Sinceritate. Dacă ţi se zice, femeie, că eşti urâtă... apăi, probabil că eşti urâtă! Nu mă mai lua cu ”frumuseţea interioară”... că nu am ochelari cu raze X!

Kamasutra. Poziţia mea preferată în pat? Cât mai aproape de priză, ca să-mi pot încărca telefonul!

Statistică. S-a dovedit că doar 3 femei din 10 au dreptate în ceea ce susţin. Celelalte 7 fac scandal până le dai dreptate...

Curaj. Dacă iubeşti, bărbate, cu adevărat o femeie... n-ar trebui să-ţi fie ruşine să o prezinţi soţiei!

Nehotărâre. ”Ce proşti mai suntem amândoi! / Comori de plăceri dorm în noi, / Şi cum le-ar putea deştepta / O clipă din dragostea ta! / E oare-o virtute-a răbda?.../ Cu zâmbetul tău mă-nfiori, / Stăpâna atâtor comori: / Eu ştiu că mi-ai da, dac-aş cere, / Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da, / Şi totuşi răbdăm în tăcere, / Privind cum viaţa se trece / Pustie, şi tristă, şi rece.” (Alexandru Vlahuţă)

Discreţie. „Nu vreau să ştii că te iubesc; / Voi suferi tăcut, discret – / Cochetele dispreţuiesc / Pe-un franc poet ! // Da-n veci închipuirea ta / Din sufletul meu n-o să moară, / Şi nimănui n-oi arăta / A mea comoară! // Căci te iubesc, deşi nu-ţi spun: / Nu! n-ai s-o afli niciodată... / Şi arz de dorul tău nebun, / Mult adorată. //
Dar tac, nu-ţi spun că te iubesc: / Ştiu bine că pe-un franc poet / Cochetele-l dispreţuiesc... / Tac – sunt discret!” (I.L. Caragiale).