Prima seară: De ce la ei sună altfel?

Sigur că la ora la care ar fi trebuit să înceapă, adică la 19.00, pe scenă l-am găsit pe Marcian Petrescu, care... îşi încălzea muzicuţele. Făcea, adică, sound check-ul, întrebându-se, la fel ca noi, dacă se va mai aduna ceva lume până la deschidere, întrucât pe băncile din faţa scenei erau, zic eu, doar vreo 60-70 de iubitori de blues. Nici nu ştiu, de fapt, cum trebuie calculat numărul de spectatori, fiindcă dacă îi socotim şi pe cei aflaţi la mesele de la Casa de Cultură şi de la Oscar Wilde, ies vreo 300. Şi cred că trebuie puşi la număr, din moment ce am găsit acolo consumatori mai degrabă de blues decât de pizza ori de cârnaţi.

Una peste alta, după ce am mai socializat preţ de vreun ceas, la 20.10 trecut fix, ediţia a IX-a a Festivalului de Blues (sau ediţia I a "noului" festival, întrucât evenimentul a trebuit să-şi schimbe denumirea, după ce un şmecher s-a împroprietărit cu "Blues ConFusion", brevetându-l la OSIM, ba încercând şi un mic şantaj la organizatori!) a luat-o din loc, cu trenul. Cu Trenul de Noapte, adică grupul lui Marcian Petrescu cel echipat cu banduliera-i plină cu muzicuţe. Poate şi datorită orarului înghesuit, ora 23 fiind limita admisă, Marcian a renunţat la poveştile încântătoare dintre piese, limitându-se la cântat: în general piese proprii, dar şi vreo câteva preluate, inclusiv "Miss You", hitul Rolling Stones din 1978 (albumul "Some Girls", pentru cine vrea să ştie şi asta).

A venit apoi Johnny Mitrache Band, adică patru muzicieni români (inclusiv Rareş Totu şi Raul Kusak, care era clar că nu se simt tocmai în largul lor), plus "francezul" Johnny Mitrache care, trebuie spus şi asta, nu ne-a dat pe spate pe nici unul. Am întrebat destui prieteni prezenţi şi toţi au fost unanimi: ceea ce a cântat Mitrache nu bătea cu restul. Comparaţia cu Canaf nu stă în picioare din mii de motive, toate în favoarea lui Canaf, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Restul e discriminare! Rămâne doar mulţumirea noastră de a-l fi văzut fericit pe Johnny Mitrache pentru că pur şi simplu era acolo. Cine nu pricepe cât contează asta, pur şi simplu nu înţelege blues-ul.

În sfârşit, Kirk Fletcher (Band) din Statele Unite, capul de afiş al primei seri. Pe Kirk e suficient să-l vezi/auzi preţ de câteva secunde, şi gata: ai şi simţit "fiara" care zace în el. Aproape că nu mai e nevoie să cauţi online şi alte vitejii de-ale lui: cântări cu Josh Smith (cel care ne-a uimit anul trecut), cu Lance Lopez (fenomenul care ne-a uimit la... Fălticeni, în 2012, şi care, dacă dă Domnul, va veni anul viitor la Festival!), ba şi cu Joe Bonamassa, ca să fie clar la ce nivel se află. Pe mine însă m-a speriat de-a dreptul toboşarul său, pe nume Chris Nugent, care bătea în cel mai atipic mod imaginabil. Demenţial ar fi cuvântul potrivit, numai că era atâta exactitate încât părea mai degrabă o lecţie. Citind pe net câte ceva despre el, am aflat că da, e profesor de tobe în mai multe locuri în Anglia, unul fiind Academy of Contemporary Music, ceea ce explică totul. Fabulos final! La urmă, fireşte, concluzia: deşi au folosit absolut acelaşi echipament, inclusiv (sau mai ales) tobele, de ce atunci când cântă ei sună altfel decât la noi!?

Seara a doua: Trandafir de la Mo...jo Working!

Hai să lămurim din start ce-i cu intertitlul ăsta: deschiderea a aparţinut unui trio... de 6! Asta înseamnă că deşi s-a anunţat Cyfer Trio, pe lângă cei 3 iniţiali, pe scenă au mai urcat Marcian Petrescu, Raul Kusak şi Joe Ruşi, fiecare cu ce avea: muzicuţă, orgă Hammond, respectiv... fractură de braţ! Asta de la urmă este Mircea/Joe Ruşi, pe care un accident l-a împiedicat să fie full time prezent în Festival. Mi-a promis însă că va fi prezent la jam session-ul de duminică, de la Oscar Wilde... la clape! Asta da surpriză! Revin la Cyfer: după ce a cântat chestii mai vechi sau mai noi, s-a dedat la un "Got My Mojo Working" "îmbunătăţit" cu un insert cât se poate de potrivit din "Trandafir de la Moldova", produsul finit fiind absolut remarcabil. Iar Raul a fost pentru prima oară el însuşi, făcând un show cum numai el ştie şi poate. Avea să-l facă încă şi mai şi în numărul următor, când s-a numărat printre muzicienii care l-au susţinut pe scenă pe muzicuţistul Giles Robson, cu care a avut câteva "dialoguri" ca între ei, muzicienii adevăraţi. E greu de spus cât de mult ne-a impresionat Giles, a cărui abordare muzicală l-a făcut până şi pe Sugar Blue, stăpânul absolut al muzicuţei (dovadă: premiul Grammy!), să-i aducă niscai elogii pe deplin justificate. Dincolo de virtuozităţile de la sine înţelese, Giles s-a dovedit şi un showman excepţional, ba şi generos pe deasupra, invitându-l şi pe Marcian Petrescu pe scenă la un dialog între muzicuţe cu totul excepţional.

În sfârşit, ceea ce se aştepta a fi capul de afiş al întregului eveniment, Malone Sibun Band, chiar asta a şi fost. Doi muzicieni absolut remarcabili, un american de culoare, Marcus Malone, stabilit în Anglia, şi băştinaşul Innes Sibun (nume halucinant pentru un englez, încă şi blond!) au rupt chitarele şi în egală măsură şi publicul care parcă nu i-ar mai fi lăsat să coboare de pe scenă. Innes, chitarist de 50 de ani, a cântat în 1993 şi 1994 cu Robert Plant, ba apare şi pe două discuri ale gigantului, ceea ce ar fi în principiu suficient ca să înţelegem ce ştie. Adăugând şi că a deschis concerte ale unor domni bluesmani precum Peter Green, Al Kooper, Taj Mahal ori Johnny Winter (odihnească-se în pace, bine că am apucat să-l văd!), parcă e deja prea mult. Şi explică de ce a făcut poate cel mai bun show din întreaga istorie a Festivalului. Măcar până la anul, când dacă vine Lance Lopez, e absolut sigur că ne va face să avem alte repere. Chiar dacă a fost mai scurt, datorită amplasamentului, şi evident cu mai puţine nume pe scenă, Suceava Blues Festival 2018 cred că a fost cel mai bun dintre toate cele 9 ediţii. Rămâne să-i mai mulţumim încă o dată lui Bobby Stroe şi să-i dorim ca tot ce-şi doreşte el pentru următoarea ediţie să se împlinească, ba şi cu asupra de măsură.