PROMENADĂ SPRE TRIUMF

(o cronică scrisă de pr. Gabriel Herea pentru expoziția „Triumf” a lui Virgil Scripcariu)

Zilele acestea se împlinește un secol de la fiorul și entuziasmul care a legat într-o singură țară pe strămoșii trăitori acum o sută de ani în Carpați și la poalele lor.  Se spune că timpul are memoria sa care se manifestă ciclic, readucând în istorie emoții și energii ale strămoșilor. În societatea secularizantă contemporană aceste realități sunt privite de obicei ca niște exotisme care au fost suficient consemnate de Mircea Eliade. În acest context, trebuie să reamintesc un lucru: chiar dacă oamenii vor uita complet despre relația lor cu strămoșii, influența acestora nu va putea fi oprită vreodată.

Și uite așa, într-un moment istoric în care se face multă zarvă privitoare la Centenarul Marii Uniri, un artist român contemporan vernisează un ciclu statuar care la prima vedere nu are vreo legătură cu Centenarul. Punând alături șase lucrări în care se regăsesc teme la care artistul a meditat de-a lungul întregii sale preocupări în spațiul formelor, Virgil Scripcariu, căci despre el este vorba, ne propune o expoziție itinerantă inaugurată în decembrie 2017 la Mogoșoaia. De acolo, din curțile lui Constantin Brâncoveanu, expoziția a plecat într-un pelerinaj procesiune de jur-împrejurul Țării. Prezent în luna lui mai la Cluj-Napoca, ciclul sculptat este așteptat în luna lui iunie în Țara de sus a Moldovei, la Suceava.          

Pentru că am fost investit cu funcțiunea de curator al evenimentului din Bucovina, mă simt dator să fac publice înțelesurile pe care eu le întrezăresc în compozițiile turnate în bronz la Piscu. Cunoscută sub numele de „Promenada” și „Triumf” seria sculptată are cel puțin trei niveluri de interpretare pe care le vom enunța sau interpreta în textul acesta.

Primul nivel de interpretare, pe care doar o să-l enunțăm, este legat de viața și de experiențele minunate ale familiei Adriana și Virgil Scripcariu. Fără propriile lor trăiri și evenimente, opera lui Virgil Scripcariu nu ar arăta așa. Las însă misiunea de a înțelege aceste conexiuni biografilor artistului. Prima parte a analizei mele va aprofunda sensurile generale ale lucrărilor, pentru ca în a doua parte să particularizez, încercând să detaliez înțelesurile care m-au dus la concluzia că în acest ciclu sculptat există fiorul strămoșilor care au zidit Țara.

În total sunt șase lucrări. Nu cred că artistul a premeditat acest lucru, dar cifra șase este dimensiunea creației complete: în șase zile, Dumnezeu a făcut cosmosul în care noi subzistăm. Căutătorul de frumos realizează repede că aceste lucrări tezaurizează prin formele lor teme fundamentale ale vieții omului. Interpretate ca un ciclu, ele spun o poveste plină de speranță despre promenada noastră prin această viață și despre posibilitatea triumfului ca sens al vieții.

Într-o perioadă istorică în care ne împiedicăm zilnic de semne ale putrefacției și ale disoluției umane și naționale, Virgil Scripcariu reușește să întrezărească minuni și biruințe. Mai mult decât atât, cu o dibăcie ce poate fi ușor atribuită unei inspirații extramundane, sculptorul sucevean descoperă în lume sensuri funcționale ale vieții. Le curăță, le cultivă, le apără, le îndrăgește și apoi, când ele iau formă în lumea trăirilor și ideilor sale, le toarnă în bronz, pentru a le aduce în mijlocul nostru.

Nu e puțin lucru!

Asistăm la un dar pe care îl primim chiar dacă nu suntem conștienți de valoarea lui, dar care lucrează în chip natural la vindecarea noastră. El, Virgil Scripcariu se comportă ca un profet care tezaurizează în vremuri tulburi semințele renașterii individuale, comunitare și, de ce nu, naționale.

Hermeneutul care își oferă timp pentru a medita la lucrările sculptorului crescut în Măreția Mică și împlinit la Piscu, descoperă repede o operă articulată. E ușor să înțelegi că temele formează un limbaj care compune apoi un univers iconic și noțional conectat la realitățile arhetipale ale cosmosului.

După ce a înțeles acestea, hermeneutul știe că opera lui Virgil Scripcariu suportă mai multe niveluri de interpretare, asemenea tuturor întipăririlor în materie a unor adevăruri metafizice.

Cu o asemenea introducere m-am făcut dator să explicitez parcursul mental care a generat asemenea concluzii. Voi încerca să mă achit de această datorie în cele ce urmează:

Expoziția Triumf ne propune șase lucrări, întipăriri în bronz ale experiențelor a zece personaje umane și a două personaje zoomorfe cu semnificații și istorii culturale diferite: o pasăre și un șarpe-balaur.

În fapt, pasărea din lucrarea „Miracol” și balaurul din grupul statuar „Maternitate” marchează simbolic cele două limite între care se desfășoară viața omului: lumea supra-cerească spre ale cărei porți simbolice tind păsările și lumea sub-pământeană, asociată atât de des în cultura umană cu un spațiu infernal populat de balauri.

Reușind să își trăiască viața conform firii lor, personajele lui Virgil Scripcariu reușesc să înfrângă forțele subpământene și să se bucure de minunile dăruite de relația cu lumea supra-cerească (metafizică). Astfel, acești oameni își trăiesc cu intensitate biruința.

Nucleul simbolic al întregii serii sculptate este grupul statuar „Maternitate”. Prin acțiunea copilului care înfinge o suliță în capul balaurului se afirmă biruința oamenilor care nu acceptă să pactizeze cu spațiul infernal subpămânean ci doresc să se împlinească în sensul valorilor metafizice pe care le reflectă ontic.

Miracolul genezei și al nașterii plasează mama în centrul universului și o transformă într-o adevărată scară între pământ și Cer. Libertatea pe care o are copilul în înțelegerea miracolului îi oferă acestuia putere asupra forțelor întunericului. Starea în care viețuiește pruncul încă din pântecele Mamei sale generează un adevărat scut energetic care protejează viața.

Dintre cele zece personaje umane ale seriei sculptate, șase sunt copii: pruncul din pântecele mamei, pruncul din brațele mamei, o fetiță în lucrarea „Minunea”, un băiețel în lucrarea „Primul pas” și încă doi copii în cele două „SuperMam”. Prin calitățile simbolice ale formelor în care sunt întipăriți copiii, Virgil Scripcariu aduce în mijlocul nostru reflexia triumfului arhetipal.

„Și luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi, în numele Meu pe unul din acești copii pe Mine mă primește.” (Marcu 9, 36)

„Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10, 15)

În simplicatea sa, copilul trăiește cea mai complexă etapă a vieții umane. Hristos însuși mărturisește că între starea împărăției lui Dumnezeu și felul de a fi al copilului nu există deosebiri fundamentale. Prin urmare, Mântuitorul Hristos propune copilul ca icoană a Sa și îi îndeamnă pe ucenici să își însușească felul de a fi al copiilor, pentru a avea siguranța regăsirii în Împărăția cerească.

Ceea ce noi, adulții, interpretăm la copii ca simplitate este de fapt bucuria interconectării existențiale cu stările metafizice ale cosmosului, cu fericirea raiului. De aici se naște puterea copiilor care își protejează mama îndepărtând energiile infernale simbolizate de balaur. Copilul simte și vede pericolul ascuns chiar și în lucruri „plăcute la vedere”. Copilul nu se complace și nu minte. Și toate astea pentru că el, copilul, e capabil să vadă minunea pusă de Dumnezeu în cosmos.  

Puterea pe care o deține copilul nu constă în capacitatea sa de a face ceva, de a acționa cu ajutorul brațelor, ci prin ceea ce este el în sine. Cu alte cuvinte, copilul nu trăiește în sfera verbului „a face” ci în sfera verbului „a fi”. Sculptorul Virgil Scripcariu surprinde desăvârșit această realitate în lucrarea „Primul pas”.

Aici, în chipurile și formele copiilor sculptați este tezaurizat titlul acestei expoziții. Mântuitorul Hristos a indicat copiii ca icoane ale Triumfului arhetipal, ale Împărăției cerurilor, iar sculptorul sucevean s-a lăsat purtat de „duh” pentru a întipări acest adevăr în bronz.

Atunci când simte un adevăr, omul inspirat știe că a fost dăruit și investit să păstreze, să transmită și să tezaurizeze acest adevăr. Bucuria pe care o aduce cunoașterea vine însoțită cu o obligație imperativă pe care omul inspirat nu poate să o ocolească. Fenomenul este general și se petrece în orice parcurs științific sau cultural responsabil. În arta plastică, nevoia pe care o simte creatorul care a ajuns la înțelegere se manifestă prin apariția unor compoziții „exegetice” care aprofundează o temă deja întipărită. Așa au apărut cele două grupuri statuare „SuperMam”. 

„În cele două lucrări SuperMam, e vorba tot de copil și mamă (din punct de vedere plastic proporția dintre picioare și trunchi arată vârsta). Lucrările vorbesc despre faptul că dragostea dintre copil și mamă dă puteri miraculoase copilului iar mama însăși este purtată adesea și susținută de această dragoste, ca și cum el ar fi mare și ea mică... Apoi mai e și vârsta aia teribilă când copilul începe să prindă puteri dar nu își poate estima prea bine forțele, fiind absolut convins că e în stare să mute munții J. Asta e cu SuperMam-urile.” (Adriana Scripcariu)

Așa cum era de așteptat, figura paternă nu lipsește din acest ciclu sculptat. Preocupați de crea în cosmos un spațiu vital amplu necesar împlinirii umane a celor șase copii, cei doi soți nu împart, deocamdată, același grup statuar. Ei sunt reprezentați în contextul unor evenimente individuale indispensabile vieții pământești: maternitatea și eroismul. Chiar dacă eroul are un nume atestat istoric, la nivelul general al interpretării el rămâne o icoană a eroismului fără de care maternitatea și copilăria nu ar putea să se desfășoare în pacea Împărăției cerești. Imaginea cruciformă a statuii „Omagiu aviatorului Tudor Greceanu” este cea mai bună dovadă a faptului că avem de-a face cu o întipărire a unei noțiuni arhetipale. Fără jertfelnicie și eroism, minunea vieții pe pământ se află în pericolul de a fi cuprinsă și afectată de forțele infernale. Prin legătura pe care o face între stratul semantic general și realități ale secolului al XX-lea românesc, această lucrare ne introduce în sfera interpretativă care urmează.

Așa cum observam încă de la început, opera lui Virgil Scripcariu, asemenea tuturor întipăririlor unor realități metafizice, suportă multiple niveluri de interpretare. Un hermeneut va identifica ușor mai multe sfere noționale bine articulate și în interacțiune poziționate pe axa microcosmos-macrocosmos. Doar asupra unui strat simbolic aș dori să mai zăbovesc acum: Anume asupra acelei arii semantice în care se găsesc răspunsurile care leagă expoziția „Triumf” de Centenarul României Mari.

Scriam mai sus despre jertfă și eroism ca două premise necesare întemeierii, stabilității și rodniciei fiecărui cămin. Fie că este vorba despre căminul unei familii, a unei localități sau a unei națiuni, regulile sunt mereu aceleași. Numele eroului din ciclul sculptat care a înconjurat anul acesta România, indică foarte clar dimensiunea particulară a eroismului semnificat în aceste lucrări:

Eroul Tudor Greceanu a fost unul dintre cei mai buni piloți militari pe care i-a avut România. A luptat pe cerul țării pentru eliberarea Basarabiei, pentru apărarea Bucureștiului și pentru eliberarea Ardealului. Calitățile sale de zburător, patriotismul și eroismul său l-au făcut respectat, admirat și invidiat atât de armatele aliate cât și de cele dușmane. După război, Tudor Greceanu a luptat împotriva comunismului, inclusiv prin organizarea unei evadări din penitenciarul de la Aiud.

A supraviețuit revoluției române din 1989, dar cei 17 ani de temniță grea, dintre care 3 ani de zarcă, l-au adus în situația de a-și pierde ambele picioare. Simbolic vorbind, eroul nici nu avea nevoie de ele. Tudor Greceanu a fost un zburător și prin calitățile sale a trăit la porțile cerului. Realități superioare i-au coordonat viața și acest lucru nu i l-a putut fura nimeni. Viața unei națiuni și existența unei țări depind de asemenea oameni. Maica Românie a născut, a crescut și încă mai crește asemenea fii.

Așa cum era și normal, în seria sculptată „Triumf”, lucrarea dedicată eroului aviator Tudor Greceanu face pandant cu grupul statuar „Maternitate”. Regula generală a iconografiei dedicate patriei este ca ea să fie semnificată printr-un chip matern. Patria este mama care își naște și își crește pruncii. Patria este mama care așteaptă răbdătoare ca fiii înstrăinați să revină în brațele ei. Existența Patriei depinde de prezența comunitară și implicarea responsabilă a fiilor ei. Transpuse în acest spațiu semantic, interacțiunile simbolice pe care le-am descoperit la nivelul general al interpretării în lucrarea „Maternitate” fac din aceasta un veritabil monument al cele mai fericite împliniri românești: Marea Unire.

Forțele subtile ale istoriei au refuzat multe sute de ani să accepte românilor o țară a lor. Asta nu înseamnă că strămoșii noștri au trăit resemnați. Lupta nu a încetat vreodată. Subtilul negativ a fost localizat în spațiile infernale și a fost semnificat plastic prin imaginea unui șarpe-balaur. „Mama” lui Virgil Scripcariu are sub picioare un asemenea șarpe-balaur care tinde să-i „înțepe călcâiul”, atentând astfel la existența sa. De data aceasta însă, biruința nu este de partea întunericului. Pruncul din brațele mamei „zdrobește” capul șarpelui cu ajutorul unei sulițe. Triumful împlinește promenada prin istorie a poporului român. Copiii s-au adunat împreună cu toată zestrea lor materială și spirituală și au format România Mare.

Și pentru că Virgil Scripcariu vine din una dintre provinciile reunite, din Bucovina, și pentru că opera lui a adus deja un aport consistent culturii române contemporane, prefațând un alt nivel de interpretare, îndrăznesc să spun că pruncul din brațele Mamei România este un bucovinean.

Mulțumim, Virgil Scripcariu!