Structura propagandei LGBT antidemocratice, anticreştine şi antiraţionale (I)

Circulă de vreo două zile un text manipulativ în mediul on-line intitulat „Structura propagandei antidemocratice”. Textul afirmă că susţinătorii Căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie ar urmări o strategie de manipulare care ar presupune crearea unui duşman fictiv, producerea unor teorii ale conspiraţiei, folosirea sindromului de cetate asediată etc. Iată cum arată, de fapt, structura adevăratei propagande antidemocratice susţinute de cei care au circulat acel text.

1. Se porneşte la demonizarea adversarului, prin asocierea oricărei iniţiative de apărare a Căsătoriei ca fiind uniunea între un bărbat şi o femeie, ca bază solidă pentru creşterea şi educarea copiilor noştri, cu evenimente oribile din istorie: Holocaustul împotriva evreilor, de pildă.

Exemplu: să asociezi apărarea Căsătoriei între un bărbat şi o femeie cu Holocaustul este un fapt monstruos. Este, dincolo de deformarea punctului de vedere al celor care apără Căsătoria între un bărbat şi o femeie, o minimalizare şi o trivializare a suferinţei evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial şi de-a lungul istoriei. Ceea ce reprezintă, în sine, o poziţie profund antisemită.

2. Se produc teorii ale conspiraţiei care „explică” cum anume duşmanii fictivi – în acest caz, creştinii, conservatorii, cei care susţin definiţia Căsătoriei ca fiind între un bărbat şi o femeie – sunt cauza diverselor disfuncţionalităţi şi probleme (reale) cu care se confruntă oamenii: de exemplu, violenţa domestică din familia „tradiţională” sau violenţa din comunităţile gay.

Exemplu: Să susţii că gay-ii ar fi victimele unei persecuţii monstruoase duse de creştini împotriva lor. În fapt, activiştii gay Patrick Letelier şi David Island arată în „Men Who Beat Men Who Live Them” următoarele: „probabilitatea actelor de violenţă în cuplurile gay este matematic dublă faţă de cuplurile heterosexuale… credem că 650.000 de bărbaţi gay sunt victime ale violenţei domestice în fiecare an în Statele Unite”. Aşadar, aruncând vina violenţei, şi încă a unei violenţe monstruoase, de tipul Holocaustului, asupra creştinilor şi conservatorilor, maschezi formele şi cauzele reale ale suferinţei în rândul comunităţilor gay.

3. Se creează sindromul de cetate asediată. Se produc şi se exacerbează emoţii noi (adică emoţii care în prealabil nu existau în spaţiul public, cum ar fi dispreţul faţă de presupuse „fobii” de tipul homofobiei), în general negative (dezgust, neîncredere, ură faţă de oricine susţine o poziţie creştină sau conservatoare).

Exemplu: Toţi cei care susţin Căsătoria între un bărbat şi o femeie sunt acuzaţi, in corpore, că ar avea ceva cu gay-ii, că ar fi homofobi. Nu este prezentată, nici un moment, poziţia corectă a apărătorilor Căsătoriei – care apără, în fapt, Căsătoria dintre un bărbat şi o femeie ca fiind fundamentul familiei, celula de bază a societăţii şi cel mai bun mediu pentru dezvoltarea armonioasă, psihologică, emoţională, spirituală şi intelectuală, a copiilor. Nu – toţi cei care susţin Căsătoria aşa cum a fost ea în toate timpurile şi în toate marile culturi şi tradiţii ale omenirii sunt acuzaţi că se tem de gay, că au ceva cu gay-ii şi sunt catalogaţi drept „retrograzi”, „creştinopaţi”, „din Evul Mediu”, oameni care s-ar opune progresului omenirii spre culmile noului socialism globalizat.

În fapt, „creştinopaţii” sunt cei care spun – ok, omenirea poate s-o pornească din nou spre culmile socialismului, cum a mai pornit-o de atâtea ori în secolul XX; dar, dacă vrem să rezistăm la o nouă catastrofă, rezistenţa nu va fi pe câmpul politic, ci în planul familiei: prin protejarea familiei şi a copiilor, a minţilor şi sufletelor acestora, de noua propagandă, care ne aminteşte atât de tare de vechea propagandă şi de vechile minciuni bolşevice.

4. Se ajunge la violenţă, interpretată ca reacţie justificată pentru cauza dreaptă a progresului şi ca o confirmare a existenţei reale a duşmanului fictiv şi a conspiraţiilor şi agresiunilor de care „creştinopaţii”, conservatorii şi toţi cei care îşi păstrează uzul raţiunii şi al bunului-simţ se fac vinovaţi.

Exemplu: chiar atacurile împotriva „creştinopaţilor” pornite de autorul textului căruia îi răspund aici este o formă de hate speech şi de violenţă. Dar hate speech-ul nu este hate speech când este orientat împotriva conservatorilor, a „creştinopaţilor” şi a oamenilor de bun-simţ. Dacă creştinii şi conservatorii sunt înjuraţi şi calomniaţi, dacă creştinilor şi conservatorilor li se pune pumnul în gură, dacă sunt hărţuiţi în tribunale şi băgaţi la închisoare, cum vedem că se întâmplă pe alte meleaguri, de pildă în anumite state din SUA – ei bine, mâncăm popcorn şi ne bucurăm: homofobii şi-o merită, free speech-ul nu e pentru „retrograzi din Evul Mediu.”

Gabriel Popa