Astăzi împlineşte 59 de ani. Este educatoare şi de trei ani face tratamente chinuitoare pentru a învinge cancerul

O educatoare din Suceviţa, Elvira Corjîn, Viruţa, după cum o ştiu cunoscuţii, împlineşte astăzi, 7 mai, 59 de ani. Are sufletul soare şi chipul învăluit de parfumul „îmbujoratelor” flori de mai. Aşa este ea. Plină de iubire şi frumos. Printre zâmbete şi flori ar vrea să-şi petreacă ziua de naştere. Iar noi nu putem decât să-i urăm mulţi ani fără suferinţă, fără boală, fără tratamente chinuitoare... Pentru că da, Viruţa duce o luptă dură, cu tratamente dureroase şi costisitoare pentru a supravieţui. O să redactez integral ”povestea” Elvirei Corjîn, aşa cum a scris-o ea, cu decenţă, printre sughiţuri şi plâns...: „Mă numesc Elvira Corjîn. Sunt din Suceviţa, judeţul Suceava, şi astăzi, 7 mai, împlinesc 59 de ani. De acum 40 de ani, pe când terminam Liceul Pedagogic din Suceava, şi până mai acum (când a trebuit să ies la pensie din pricini de sănătate) am funcţionat neîntrerupt ca educatoare în comunitatea natală. Am două fete şi trei nepoate. Şi de la început mărturisesc un <cusur> important: îmi plac copiii! Ca ochii din cap, cum se spune. Copiii, oamenii, natura, florile, cerul înstelat şi legea morală.

Acum trei ani, soarta mi-a fost pecetluită nemilos: am fost diagnosticată cu cancer. Cerul s-a năruit peste mine, speranţele mi s-au spulberat. A început calvarul numit chimioterapie, cale de-ntors nu mai există. Supliciu, pe toate palierele: îngrozitor!

Ultima examinare la computerul tomograf s-a petrecut la data de 02.04.2018. Afecţiunea iniţială de la sân, aparent vindecată, s-a cuibărit, prăpăstios!, la plămâni. Protocolul de examinare stipulează nemilos: <MTS pulmonare, diseminate bilateral, cu dimensiuni crescute, cu tendinţa de confluare, masa tumorală de pe topografia lobului inferior drept, cu aspect relativ staţionar, dar se remarcă creşterea celorlalte formaţiuni expansive pulmonare...>

Fără ocolişuri, m-am cutremurat de spaimă şi durere.

Boală parşivă şi perfidă, cum se ştie, <tărăşenia> nu s-a oprit aici.

Protocolul de examinare înşiră mai departe fără de milă: <... ficat cu structură global neomogenă, fond pe care se remarcă apariţia unei leziuni micromodulare de 5,5 mm...>

Din... decenţă, din sughiţuri şi plâns, mă opresc aici.

Dar să nu uit: Acum câteva zile, am văzut la TV un eveniment crucial în medicina românească: primul transplant de plămâni – reuşit! - efectuat în România şi de care a beneficiat un tânăr ieşean! Şi apoi, s-a mai efectuat un transplant reuşit. Tot în România.

M-am luminat şi m-am <bucurat> ca şi cum aş fi fost eu însămi la mijloc. Şi, firesc, parcă m-am întrebat, cu vorba poetului: <mai suna-vei, dulce corn, (şi) pentru mine vreodată?>

O speranţă legitimă, un licăr de lumină şi îmbărbătare au răsărit şi-n sufletu-mi pustiit.

Iubiţi şi iubiţi-vă, dragi semeni! Căci... Mâine, dragul meu cititor, poate fi chiar rândul tău...”

Are nevoie de noi...

Aţi citit scrisoarea Elvirei Corjîn, a Viruţei, educatoarea care aproape 40 de ani a slujit la catedră? Sunt sigură că da. Aţi empatizat cu povestea unui dascăl care se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie de ajutor... De la mine, de la tine, de la noi, de la voi, dragi cititori, de aproape sau de departe, de la foşti elevi care au primit cu blândeţe mângâierea educatoarei Elvira Corjîn atunci când aveau cel mai mult nevoie. Astăzi, educatoarea Elvira Corjîn, Viruţa, are nevoie de voi, noi, de toţi. De gânduri pozitive, de rugăciuni, de iubire, de apreciere, de ajutor... Suntem alături de tine, Viruţa! De sufletul tău bun, de tot ce iubeşti şi te face fericită.

Conturile în lei: Cod IBAN: RO37BRDE340SV02873473400 (Corjîn Elvira), Cod IBAN: RO10BRDE340SV5256711340. Putem, împreună, să ajutăm un om minunat să viseze cu adevărat la viaţă.

O să redau un text după un fragment din scrisoarea scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel, care a murit de leucemie, în anul 2014, rânduri în care se regăseşte atât de mult educatoarea Elvira Corjîn, dar nu numai ea. Toţi cei care au „gustat” din suferinţă. Toţi cei care mai au timp să schimbe ceva în viaţa lor. Mai au timp să iubească, să ajute, să spere, să creadă în şansa lor...

„Dacă Dumnezeu... ar uita pentru o clipă că nu sunt decât o păpuşă de cârpă şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.

Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult, de-abia acum înţeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem şaizeci de secunde de lumină.

Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc, aş rămâne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi.

Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi şi, Doamne, cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Dacă Dumnezeu... m-ar mai omeni cu o fărâmă de viaţă, m-ar împinge pe la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi sufletul.

Doamne, dacă eu aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească.

Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti şi o serenadă de Serrat, pe care aş oferi-o Lunii.

Aş uda trandafirii cu lacrimile mele, ca să pot simţi durerea spinilor şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aş putea primi o fărâmă de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor ce iubesc, că îi iubesc. Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult şi aş trăi îndrăgostită de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti.

Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi, dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura.

Pe cei bătrâni (pe cei vechi de zile, aş spune) i-aş învăţa că moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea. În fond, şi eu am învăţat de la oameni atâtea lucruri...

Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou-născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al mamei sale, îl ţine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că doar un om are dreptul să se mire când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întindă mâna să-l ajute să se ridice.

Sunt o mulţime de alte lucruri pe care aş putea să le învăţ încă de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic, fiindcă atunci când mă vor pune la ... păstrare în <copârşeu>, eu voi fi murit deja... Dacă...”