Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoAfectivitatea în relație cu comportamentul copilului
Iată așadar că fundamental pentru viața psihică a adultului în devenire este afectivitatea, fenomen complex care armonizează relația între viața interioară a individului și cea exterioară, ambientală, cu alte cuvinte trăirile subiective ale persoanei în raport cu realitățile obiective din jurul său. De regulă în structura afectivității intră dispoziția (starea de spirit), emoțiile, sentimentele, pasiunile și stările afective între care regăsim; teama, spaima, groaza și trăirile afective precum iubirea și dragostea. Desigur aceste stări se traduc în fapt prin comportament și atitudine care, prin modul de manifestare, capătă amprenta stării respective.
Tulburările afective nu sunt o raritate (după cum am văzut mai sus), ele se regăsesc ori de câte ori există factori perturbatori în viața familiei, între care carențele afective sunt de departe cele mai frecvente la vârsta mică. Amprenta comportamentală și atitudinală o vom regăsi și aici, de regulă cu conotații extrem de negative. Chiar dacă baza anatomică a afectivității nu este pe deplin elucidată (ca localizare în structurile nervos centrale), baza biochimică și funcțională este binecunoscută astăzi prin intermedierea realizată de substanțe cunoscute astăzi ca neurotransmițătoare, cum ar fi: adrenalina (hormonal de stress), serotonina (hormonul fericirii), dopamina (hormonul plăcerii), acetilcolina etc, a căror acțiune pot genera stări diferite funcție de ponderea hormonului în cauză. Așa încât și tulburările afective pot avea o paletă largă de manifestare, de la forme minore (nevrotice) care au la bază factori psihotraumatizanți (frustranți), la forme majore (psihotice) când aceiași factori, fie că trenează în timp, fie că evoluează pe un fond ereditar (genetic predispus), sau lezional preexistent.
Mai facem precizarea că deși afectivitatea nu are o bază anatomică ea este generată de adevărate circuite subcorticale cum ar fi circuitul lui Perez (girează reacțiile de apărare), circuitul cingulat (girează reacțiile de plăcere) sau circuitul hipotalamus-talamusul anterior (girează componenta relațională). Aceste circuite se constituie într-un adevărat creier emoțional asupra căruia creierul rațional (neocortexul) are o influență moderatorie destul de limitată, pentru că odată declanșată reacția emoțională ea își va urma cursul firesc până la epuizarea ei (Virgil Zamfirescu și Doru Baltag) exprimându-se prin comportamente specifice.
Din cele prezentate mai sus reiese cu claritate că afectivitatea poate influența comportamentul uman, așa încât tulburările de comportament pot fi și rezultatul disfuncțiilor ce pot interesa întregul complex biologic, psihologic și social ce alcătuiește și definește afectivitatea umană. Spre deosebire de afectivitate însă, comportamentul uman este deopotrivă înnăscut și dobândit. Are la bază o determinare genetică bine definite, în baza căreia structurile complexului hipotalamo-hipofizar, limbic și amigdalian se activează prin secrețiile neuroendocrine. Desăvârșirea comportamentului uman va fi realizată însă prin factorii psihosociali; culturali, educaționali, credință, ritualuri, datini și desigur experiențe personale, care pornesc din familie și se cristalizează prin intermediul familiei. Acești factori se vor răsfrânge îndeosebi asupra comportamentului social, alimentar și sexual, iar atunci când ating un prag de satisfacție, declanșează așa-zisul ”sistem de recompensă” ce se traduce prin bucurie, plăcere, extaz și chiar beatitudine. De reținut că sistemul de recompensă acționează mai degrabă ca răspuns la pulsiunile individuale, personale, și mai puțin în raport cu exigențele morale sau sociale.
Un rol important în comportamentul uman îl are modalitatea de percepție și interpretare a semnalelor pe care copilul le primește din ambientul său, indiferent de calitatea acestor semnale. Substratul lor este mai degrabă lezional, pentru că leziuni produse experimental la animal în zona hipocampului și complexului amigdalian, de pildă, au condus la tulburări de percepție și de interpretare a semnalelor venite din exterior cu repercursiuni grave asupra comportamentului.
Faptele de observație arată că același tip de leziune la om produc aceleași tulburări de percepție și interpretare a semnalelor cu repercursiuni asemănătoare asupra manifestărilor individuale, psihosociale alimentare și sexuale. Așa încât tulburările alimentare (de la bulimie - foame exagerată - până la anorexie), tulburările de atitudine (de la indiferență, la furie și agresivitate extremă) și tulburările sexuale (de la pierderea potenței, la aberații sexuale cum ar fi homosexualismul, lesbianismul, zoofilia, pedofilia, gerontofilia și chiar necrofilia), sunt în bună parte cauzate de leziuni din naștere sau dobândite, dar pot fi induse și prin factori psihosociali ce țin de contextul familial și educațional în care se dezvoltă copilul. Este cunoscut faptul că la vârsta de doi ani copilul conștientizează apartenența de sex, urmând ca pubertatea să desăvârșească acest aspect prin transformările specifice cu substrat neuroendocrin, dar și motivațional, viitorul comportament sexual.
Prin urmare factorii sociali negativi (familiali sau ambientali) se pot transforma relativ ușor în factori perturbatori ai comportamentului sub toate aspectele, ale căror consecințe le-am schițat deja.
În concluzie;
1. Se poate spune cu deplin temei că cele mai importante laturi ale psihismului uman se dezvoltă și se desăvârșesc în cadrul familiei, mama fiind aici factorul hotărâtor în conturarea afectivității ca bază pentru construirea personalității și comportamentului uman.
2. Alături de intermedierea biologică - care aparține efectiv mamei - intermedierea psihoemoțională se asociază prin afectivitatea, inițial specific maternă și apoi parentală, în conturarea caracterială și comportamentală a adultului de mai târziu.
3. Este ușor de înțeles că aceste valențe nu le poate împlini decât familia tradițională (bărbat și femeie), construită pe valorile consacrate cultural-istoric și verificate de-a lungul timpului.
4. Încercările de a zdruncina temelia a ceea ce reprezintă firescul și normalitatea consacrată prin familie înseamnă a distruge cu bună știință tot ce are mai de preț biologia - ca valoare științifică, umanitatea - ca valoare culturală și civilizația - ca valoare morală și normă de conduită socială.
5. Pentru cei puțini care sapă cu sârg la temelia existenței speciei umane, propunând tot felul de aberații legate de familie (croite după mintea, chipul și înțelegerea lor), le-aș recomanda lectura repetatelor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului din 2016 și 2017 care, având ca bază considerente filosofice, antropologice, științifice, de ordine naturală și de bun simț, confirmă ”conceptul tradițional de căsătorie care este uniunea între un bărbat și o femeie” cu toate consecințele sociale și juridice ce decurg din acest concept.
6. Cele prezentate aici se pot constitui în motive suficiente care să justifice revendicarea ”Coaliției pentru Familie” și platformei sale ”Împreună” de a pune în acord firescul cu normalitatea, prin modificarea articolului 48 din Constituția României.
Bibliografie:
1.Adler A – Psihologia școlarului greu educabil, Ed. IRR, Buc. 1995;
2.Bettelheim B – Love is not enough, Free Press, Glancoe III, 1950;
3.Bowlby J – Loss, sadness &Depresion, Attachement and Loss, vol III, Hogart Press London,1980;
4.C.E.D.O – Hotărâre cu privire la legalitatea întemeierii familiei, Strasbourg, 2017;
5.Crețu T – Psihologia vârstelor, Ed. Universitaria, Buc. 1994;
6.Fromm E – For the Love of Life, 1986;
7.Furtună D – Rolul mamei în dezvoltarea emoțională a copiilor în ”Homoagresivus” Ed. Moldova, 2015;
8.Gaspar G – Legătura afectivă dintre părinți și copii, Pagina de psihologie.ro, 7iunie 2012;
9.Lupu V, Lupu V. V. – Medicină și societate, Ed. Pim, Iași, 2014;
10.Lupu V – Paulescu între știința vieții și metafizica existenței, Ed. TipoMoldova, Iași, 2016;
11.Marc Gabriela – Rolul mamei în dezvoltarea copilului, Psyevolution.ro, 30 mai 2011;
12.Paulescu N.C. – Fiziologie filosofică, Ed. Fundația regală pentru literatură și artă (ediția V Trifu), Buc. 1944;
13.Simionescu V, Baltag D – Neurotransmițătorii:Neuropsihopatologia acetil-colinergică, Ed. Noel, Iași, 2000;
14.Verza E – Psihologia vârstelor, Ed. Hiperion, Buc. 1993.
VALERIU LUPU - doctor în ştiinţe medicale
