Familia, copilul şi intermedierea materno-parentală - Partea II

Intermedierea maternă sub aspect social

Sub aspect social apariţia copilului are o triplă semnificaţie. În primul rând, pentru mama care dă viaţă pruncului, înseamnă o împlinire fizică şi spirituală, cu alte cuvinte o împlinire trupească şi sufletească pentru că astfel îşi împlineşte destinul şi rostul biologic. Este o realitate faptul că maternitatea la femeie porneşte de la o cerinţă  biologică imperioasă, devine un vis şi apoi o împlinire fericită pe care nimic nu o poate înlocui. În al doilea rând, pentru familie – nucleul de bază al oricărui tip de societate - reprezintă acel liant necesar consolidării ei. Apariţia copilului dă un sens vieţii de familie, o preocupare nouă şi o perspectivă care depăşeşte limitele percepţiei umane comune. Pentru că însăşi familia se constituie ca o cerinţă biologică al cărei unic scop nu este altul decât creşterea şi dezvoltarea copilului, proces extrem de lung pentru specia umană şi care reclamă imperios prezenţa genitorilor; bărbat şi femeie care în această situaţie devin tatăl şi mama, repere fundamentale ale evoluţiei psiho-afective pentru copil. În al treilea rând, pentru societate, în speţă pentru colectivitatea imediată sau, în sens mai larg pentru colectivitatea naţională, înseamnă revigorarea şi perspectiva persistenţei ei în timp, aspect nu lipsit de importanţă, mai ales astăzi în epoca mondializării şi a tendinţei nedisimulate de a reduce şi chiar dizolva entităţile naţionale.

Am mai face remarca asupra conotaţiei sociale a prezenţei copilului în familie. Ea se menţine aceiaşi din vechime, încă din timpuri imemoriale, de când practic sau organizat primele colectivităţi umane. Prezenţa copilului conferea automat un statut aparte mamei şi familiei în care se năştea, iar colectivitatea percepea acest fapt ca o certitudine a persistenţei sale în timp. O ilustrare elocventă găsim dacă facem o incursiune în trecut, în tradiţia populară, în viaţa colectivităţilor arhaice de aici şi de pretutindeni. Timpul biotic care reprezintă în fapt durata vieţuirii omului pe pământ, cunoscut în tradiţia populară sub sintagma „O viaţă de om” este strict delimitat de două evenimente existenţiale cruciale: naşterea şi moartea, cu un intermezzo - maturitatea, în care omul îşi îndeplineşte, pe de o parte destinul biologic - prin naşterea copiilor – şi pe de altă parte, destinul social în funcţie de calităţile pe care le are şi oportunităţile pe care viaţa i le oferă.

Dacă la scara astronomică timpul biotic nu este decât o clipă, în planul existenţei concrete, individuale, acest timp este suficient pentru ca omul să parcurgă cele trei etape; copilăria, maturitatea şi bătrâneţea, jalonate de cele trei evenimente importante: naşterea, căsătoria şi moartea. Pentru fiecare din aceste momente există o bogăţie de datini şi obiceiuri, indiferent la ce univers cultural ne referim, toate încărcate de semnificaţii şi simboluri, cu scopul de a marca şi de a menţine în conştiinţa colectivă importanţa lor de excepţie pentru viaţa colectivităţii respective.

Intermedierea maternă sub aspect afectiv şi psihoemoţional

În mod obişnuit etapa intermedierii biologice se încheie între 1 şi 2 ani când, în condiţii normale, se realizează înţărcarea copilului de la sânul mamei. Cu toate acestea însă, intermedierea maternă nu se încheie aici. Ea va fi continuată apoi în plan psihologic şi afectiv prin coabitare familială până la desprinderea copilului de familia nucleară. În acest interval de timp, intermedierea maternă se transformă în intermedierea parentală în care rolul tatălui, mai degrabă pasiv până aici, devine din ce în ce mai important, pentru că, dincolo de zona strict existenţială, rolul său capătă conotaţii definitorii în zona psihoafectivă, de o importanţă hotărâtoare în ceea ce priveşte profilul psihologic al viitorului adult mai ales dacă acesta este bărbat.

În fapt, putem spune că delimitarea profilului psihologic al viitorului adult începe încă de la naştere prin stimularea pozitivă a afectivităţii sale de către mamă, îndeosebi prin atitudinea ei sub forma dragostei materne. De altfel, însăşi dragostea maternă este şi prima formă de afectivitate pe care copilul o percepe. Această percepţie este determinată în primul rând, de faptul că are la bază satisfacerea instinctului de nutriţie prin alăptare şi, în al doilea rând, de atenţia şi îngrijirile materne care devin stimuli senzoriali ce produc satisfacţie şi plăcere chiar de la cea mai fragedă vârstă. Mama devine astfel iniţiatoarea şi mediatoarea unor stimuli prin care copilul ajunge să cunoască treptat lumea de dincolo de el. La început sub aspect afectiv şi emoţional pe cale senzorială (a simţurilor), iar mai târziu sub aspect intelectual şi cultural pe cale raţională, a gândirii şi acumulărilor cognitive.

Rolul mamei în dezvoltarea psihoemoţională a copilului este covârşitor. Atât de important este în devenirea copilului încât l-a făcut pe Bruno Bettelheim să afirme că ”laptele mamei nu este suficient în creşterea copilului (sub aspect psihologic n.n.), el rămâne doar ca primul simbol al iubirii, al îngrijirii şi susţinerii în viaţă”, iar Erich Fromm spunea despre dragostea maternă că ”iubirea maternă este cea mai înaltă formă de iubire şi cea mai sfântă legătură emoţională, pentru că doar ea este capabilă de sacrificiu fără a cere nimic în schimb”.

Pe baza acestor constatări John Bowlby elaborează celebra teorie a ”ataşamentului” prin care afirmă că ”ataşamentul este o formă de comportament înnăscut care devine nevoie fiziologică având la bază relaţiile emoţionale din etapa legăturilor aproape exclusive cu mama sa”. Lipsa ataşamentului – în opinia sa - s-ar traduce prin tulburări în sfera emoţională şi cognitivă, observaţie validată de ”studiul Minnesota” (studiu longitudinal pe 32 de ani) care arată că prezenţa mamei în primii trei ani de viaţă ai copilului se asociază cu competenţe sociale şi aptitudini academice semnificativ mai mari.

Ceea ce reiese ca îngrijorător din acest studiu este prezenţa tulburărilor psihoemoţionale şi afective generate de lipsa mamei ”sindromul carenţei materne” (sau privaţiunea maternă) care poate sta la originea unor tulburări psihopatice cum ar fi; narcisismul, machiavelismul, egoismul combativ până la agresivitate, inadaptare socială, comportamente aberante, inclusiv în sfera sexuală. La originea lor ar sta sentimentul frustrării, a lipsei de securitate generat de absenţa ataşamentului matern, încât descrierea pe care Dorian Furtună o face în cartea sa ”Homo agresivus”, adică acea agresivitate extremă care prin acumularea frustrărilor conduce la ororile războaielor, este o pledoarie împotriva acestor frustrări ce pot transforma personalitatea umană în sens negative, dându-i conotaţii comportamentale primitive şi chiar bestiale.

Pe de altă parte, atât de puternică este influenţa atitudinii mamei faţă de copil încât poate induce pe termen lung trăsături comportamentale care, de la un anumit nivel, pot avea conotaţii psihopatice. Aşa de exemplu ”mama dominatoare” va induce copilului un comportament timid, lipsit de iniţiativă, uşor de manipulat, vulnerabil. ”Mama hiperprotectoare” va induce copilului fobii, obsesii, teamă, anxietate şi dezamăgire, ”mama tolerantă” va induce nemulţumire, opoziţionism, ostilitate, tulburări de socializare, iar ”mama punitivă” (pedepsitoare) va induce recurgerea la minciună, insubordonare, revoltă şi agresivitate. Sunt atitudini afective care se dovedesc a fi dăunătoare şi desigur trebuiesc evitate.

În concluzie;

1. Se poate spune cu deplin temei că cele mai importante laturi ale psihismului uman se dezvoltă şi se desăvârşesc în cadrul familiei, mama fiind aici factorul hotărâtor în conturarea afectivităţii ca bază pentru construirea personalităţii şi comportamentului uman.

2. Alături de intermedierea biologică - care aparţine efectiv mamei - intermedierea psihoemoţională se asociază prin afectivitatea, iniţial specific maternă şi apoi parentală, în conturarea caracterială şi comportamentală a adultului de mai târziu.

3. Este uşor de înţeles că aceste valenţe nu le poate împlini decât familia tradiţională (bărbat şi femeie), construită pe valorile consacrate cultural-istoric şi verificate de-a lungul timpului

VALERIU LUPU – doctor în ştiinţe medicale