Amintiri din Comunism

În luminoasa epocă de aur, cântată de cei mai celebri propagandişti români, Dumitru Popescu-Dumnezeu şi Adrian Păunescu, mândră corabia, meşter cârmaciul, am mâncat, cât am găsit, salam cu soia. A fost o binefacere pentru sănătatea scumpei noastre patrii. El, salamul cu soia, dietetic şi fără otrăvuri numite E-uri, a prelungit viaţa multor români. Bătrânii mănâncă prea mult, sunt prea lacomi, simţind-o pe cea cu coasa pe aproape. Sunt hapsâni, hrăpăreţi şi răi. Printre medicamente, spunea cineva hâtru, ar trebui încercată şi stricnina. Deficitul bugetar actual s-ar reduce, fondul de pensii ar ajunge. Mai ales trebuie păstrate pensiile speciale pentru cei care au fost vărsaţi la armată de Ion Iliescu chiar în glorioasa zi de 22 decembrie, seara. Salamul cu soia este emblema epocii de aur, la fel cu nechezolul, adică cafeaua din ovăz. Ce medicament mai bun, ce aliment mai bun decât ovăzul, hrana cailor tăiaţi la colectivizare? Cafeina e, categoric, un fel de otravă. Eroicul nostru popor a biruit multe în lunga noastră istorie. A locuit ţăranul român analfabet în bordeie sute de ani. Ultimul din Costâna l-am văzut şi eu prin 1950. Unchii mei neglorioşi la Cotul Donului (ei nu spun nici acum Stalingrad) au stat pe burtă luni şi luni aşteptând katiuşele sovietice. Unul a dat mâna cu mareşalul Antonescu. Glorioasa armată sovietică i-a trimis pe jos, după cum am mai spus, din munţii Tatra direct în Costâna. Tineri fiind, s-au călit şi au ajuns la aproape de 90 de ani. Amândoi sunt analfabeţi. De altfel, aşa aş fi ajuns şi eu dacă directorul şcolii din Costâna n-o determina pe mama să mă dea totuşi la şcoală. Dacă rămâneam repetent putea să renunţe. Oricum, în clasa întâi, chiar dacă rămâneam repetent, cred că învăţam să citesc şi să scriu. Dacă rămâneam analfabet, peste 15 ani ajungeam colectivist. Aş fi mers la oraş să lucrez prin construcţii, ca atâţia ţărani din Costâna. Nu ştiu, nu prea eram făcut pentru muncă, îmi spunea unchiul Nicolae când aveam vreo 10 ani şi ceva. Mă alinta cu un cuvânt inventat de el, analfabetul: puturu, de la puturosul. Avea el dreptate într-un fel. Cum m-ar fi educat partidul, uteceul şi alţi activişti? Nu m-ar fi educat nimeni. Dă-l naibii de ţăran analfabet, mai e şi puturos, la muncă tovarăşi! Puteam merge cu colegul şi vecinul meu, Ilie Goian, să lucrez la Hunedoara, după ce împlineam 16 ani. Atunci primeau şi adolescenţi, în pofida grijii permanente a partidului pentru tineretul patriei iubite. Numai că la combinatul siderurgic se lucra pe rupte. Ilie era harnic nevoie-mare. Aducea din pădure o cantitate enormă de lemne în spate. Noi îi spuneam sarcină. Vara ca vara, era cald şi frumos, dar noi mergeam desculţi prin martie, când pe cărare şi pe câmp erau încă mari pete de zăpadă. Pădurarul satului avea armă ZB şi uniformă, dar nu prea mergea prin pădure. Şansele erau să ajung muncitor necalificat. Ilie, totuşi, cu chiu cu vai a terminat cele patru clase obligatorii. Apoi a făcut un an şi la şcoala siderurgică de la Iţcani. Interesant este că mama lui Ilie, cu trei copii, tot văduvă de război, l-a dat la şcoală cu un an înaintea mea, datorită vârstei. N-a obiectat precum mama că i-a fost luată pensia de văduvă de război. Bărbatul ei era dat dispărut şi putea apare într-o zi, dar în 1967 a primit şi ea pensie. Ilie a ajuns muncitor calificat la Hunedoara. A plecat pe la 18 ani la armată şi după o lună a fost trimis acasă, fără nici un motiv. Nu avea nici o boală, nu era copil de exploatatori, chiaburi etc. N-a înţeles nici el până azi de ce nu a făcut armata. În loc să piardă trei ani, a mers direct din nou la Hunedoara şi a rămas până acum.

Tovarăşul Ceauşescu a făcut la fel ca Ilie Goian, colegul meu, tot patru clase primare şi s-a plimbat în 1978 în caleaşca regală la Londra, alături de regină. Lenin s-ar fi întors în mormânt. Un comunist mai fundamentalist chiar decât Lenin a fost ademenit de capitaliştii muribunzi să se plimbe în caleşti regale, ba chiar în caleşti împărăteşti, cu nefericitul şahinşah al Iranului, care a vrut să-l imite pe marele Atatürk şi să laicizeze statul iranian. Trebuia întâi de toate să revină la anticul nume Persia şi să încerce să cultive vechile religii cu zeul Zarathustra, pe care l-a venerat un mare filozof german. Colegul meu, Ilie Goian, pe la 12 ani a căzut sub gheaţa pârâului şi, altă dată, a picat de la peste 10 metri dintr-un fag, în pădure. Când a căzut, nu a vorbit o lungă perioadă de timp acolo, pe frunzele uscate care, de altfel, l-au şi salvat. Pământul era moale şi stratul de frunze era de peste zece centimetri. Dacă ajungea el secretarul general al partidului nostru comunist? În principiu, nu era exclus. În fond, toţi membrii de partid purtau în raniţă, teoretic, după Napoleon, bastonul de secretar general.

Mie, evident, nu-mi plăceau şedinţele de partid. Aveam o emotivitate înnăscută în cadrul unor mici sau mari mulţimi de oameni. Nu puteam vorbi fluent, cum trebuiau să vorbească activiştii. Poate că pentru mulţi oratoria trebuie exersată. Deci nu eram bun de secretar general, dar de secretar judeţean? Cred că încet, încet, cu o vodcă luată înaintea şedinţelor, puteam deveni un vorbitor acceptabil. De repetat balivernele curente, puteam foarte bine. Le puteam chiar interpreta, dar asta nu era posibil. Singurele situaţii când puteam vorbi bine era la şcolile pe care le-am făcut. Nu aveam pic de emoţii. Mă enervam şi emoţionam când aşteptam prea mult la examene pe holuri, îndeosebi la Iaşi. Erau situaţii când trebuia să vorbesc la unele reuniuni profesionale, când eram emoţionat ca la şedinţele noastre de partid. Uneori da, alteori nu. Mult am vorbit, în schimb, în grupul meu de prieteni, în tinereţe, prin cârciumi, uneori ore în şir, ca tovarăşul Panaitiu. Sigur că alcoolul îi face pe beţivi vorbăreţi, ca şi pe activişti. Tovarăşul Panaitiu, am mai spus, nu avea nevoie de vodcă pentru a vorbi ore în şir, foarte clar şi fluent. Lua şi el în birou câte un pahar de vodcă sau chiar whisky. Primea câte o sticlă de la unii secretari din judeţ, pe care-i simpatiza el mai mult. Ca să ajute pe cineva, nu trebuia să-i dai nimic. Nici să-i mulţumeşti, cum am făcut şi eu. La Botoşani, în ultimii ani ai vieţii, rotit ca prim-vicepreşedinte al consiliului popular judeţean, nu s-a simţit în largul său. Postul era mai mult pentru un inginer sau un economist. A cam început să bea, după cum am aflat mai târziu. A făcut şi alte mici greşeli. Eu îl absolv de toate. Prim-secretar la Botoşani era atunci Petru Duminică, apoi un tânăr de la UTC, un mic dizident, spunea Iliescu, la începutul lui 1990, în timp ce ţara întreagă striga: soarele răsare, Iliescu apare. Omul nou, la care contribuise ca activist cu funcţii superioare şi bolşevicul de tip nou, sau bolşevicul ciocoi Iliescu, era format. Şi paraşutiştii, băieţii făcuţi întâi şoimi ai patriei, apoi pionieri, utecişti şi unii chiar membri de partid, care foloseau cu dexteritate AKM-ul la Târgovişte, erau tot oameni noi. Şi ei au fost prezenţi la şedinţele UTC din armată şi din şcoală. Şi ei au jurat că-şi vor da viaţa pentru comandantul suprem, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Numai Hitler îşi introdusese numele în jurământul militar. Posibil şi Stalin. Despre mareşalul şi apoi generalissimul Stalin am vorbit mult. Hitler, fost caporal patru ani în tranşeele Primului Război Mondial nu şi-a dat nici un grad militar, deşi se îmbrăca cu o uniformă semimilitară, ca şi Churchill. Acesta din urmă avea totuşi gradul de locotenent-colonel în rezervă. Nu a uzat de gradul lui şi nici nu l-a mărit. Stalin, totuşi, nu făcuse serviciul militar în Rusia ţaristă, ca şi Ceauşescu în România. Stalin şi alţi câţiva generali au fost făcuţi mareşali de Sovietul Suprem în 1943, după bătălia de la Stalingrad. Şi Tito s-a făcut singur mareşal, iar generalul Franco generalissim. Mă rog, dictatorii cu dictaturile lor, de care nu se pot spune lucruri bune. Şi Napoleon I a fost dictator, dar unul mai deosebit: după numai 20 de ani a ajuns erou naţional al Franţei (în 1841).

Tovarăşul Emil Bobu, secretar al CC al PCR, bravul nostru prim-secretar din anii 1970, era foarte grav şi serios, în prezidiul congreselor, plenarelor, conferinţelor etc., în apropierea genialului conducător. Când venea personajul sinistru de la Bucureşti pentru vizionările sale la emisiuni precum Antena vă aparţine, tovarăşul secretar Panaitiu se retrăgea în biroul lui şi-şi căuta alte sarcini de rezolvat. Personajul intimida primii-secretari şi secretarii ceilalţi cu tupeul lui lugubru, amintind că vorbise în ajun cu marele cârmaci despre judeţul în care ajungea. Cât de mari erau primii-secretari, când era vorba de un personaj intim al secretarului general se făceau încet mici, tolerându-i toate abuzurile.

de Ioan Pînzar