Familia – din perspectiva educaţiei copilului (III)

”Iar pricina tuturor relelor din lume provin

din principiul pe care îl punem la temelia

educaţiei copiilor noştri”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Familia şi rostul ei în formarea copilului

Indiferent cum am privi aceste teorii, sau speculaţiile pe care le presupun, constatăm că toate se întorc la ceea ce este biologic fundamental, că nevoile bazale se supun aceluiaşi deziderat suprem de a da viaţă şi a transmite mai departe ceea ce are viaţa caracteristic. Or, aceste împliniri se regăsesc în forma cea mai comună, consacrată istoric – familia, care nu numai că perpetuează viaţa, dar îi conferă şi o anumită calitate prin educaţie. Și atunci rezumând importanţa familiei din perspectiva formării noilor generaţii vom găsi fără prea multă greutate că se referă la patru coordonate majore:

1. asigură dezvoltarea somatică; ce priveşte creşterea, dezvoltarea şi maturarea corespunzătoare, având aici în prim plan: alimentaţia, protecţia împotriva agresiunilor fizice, chimice sau biologice (îmbrăcăminte, ambient adecvat, igienă, prevenţie, supraveghere etc.).  Ele sunt şi vor fi întotdeauna pe măsura posibilităţilor familiei, în pofida numeroaselor reguli, principii, algoritme de creştere a copilului, predate în aşa-zisele şcoli pentru părinţi. Ca răspuns la toate aceste tendinţe, multe dintre ele speculative şi comerciale, trebuie reţinut că dincolo de trebuinţele strict necesare (alimentaţie şi protecţie), toate celelalte intră în ceea ce se cheamă instinct parental, care rămâne mereu acelaşi şi nu poate fi înlocuit, educat sau format, pentru că el aparţine naturii biologice a individului. Profesia de mamă sau tată nu se învaţă, pentru că ea există în însăşi structura biologică a individului şi se manifestă ca o chemare spre împlinire a naturii. Niciodată cuvântul mamă sau tată (fiecare cu rostul său biologic bine conturat) nu va putea fi înlocuit cu sintagma ”unul din părinţi” aşa cum încearcă mişcarea transghenderistă să o impună opiniei publice şi societăţii, pe baza unor principii democratice răstălmăcite şi înţelese anapoda, după tiparul celor care le gândesc.

2. stimulează dezvoltarea intelectuală; acest aspect aparţine strict vârstei mici, când odată cu maturarea structurilor cerebrale se desăvârşesc capacităţile intelectuale; memoria, gândirea, raţiunea, judecata, copilul intrând treptat în universul cunoaşterii în care întrebările de ce? şi pentru ce? se repetă obsesiv. Sunt întrebări prin care copilul îşi fixează noţiuni particulare şi generale privind obiectele, fiinţele şi fenomenele, pe baza cărora poate face raţionamente şi chiar elabora judecăţi (după cum demonstra marele nostru fiziolog Nicola C. Paulescu) în cadrul ”facultăţii de judecare”, cum ar spune Kant în celebra sa operă ”Critica facultăţii de judecare”.

Prin urmare, se poate spune că dezvoltarea facultăţilor intelectuale aparţine aproape exclusiv familiei, cu o prelungire pe care în zilele noastre o realizează învăţământ preşcolar. Acesta în fapt preia o mică parte din sarcinile familiei sub aspectul socializării şi cunoaşterii mediului înconjurător, principalul mijloc educativ fiind aici jocul ca ocupaţie predilectă la această vârstă. În continuare şcoala nu va face altceva decât să perfecteze capacităţile intelectuale ale copilului şi să cultive eventualele talente prin modalităţi instructiv educative specifice.

3. pune bazele educaţiei morale; îndeobşte considerat ca cel mai important proces de formare a personalităţii ce îşi găseşte originea şi desăvârşirea doar în familie. Merită subliniat acest aspect pentru că moralitatea, până la urmă, defineşte personalitatea umană în contextul social în care va trăi. Din această perspectivă, Mica Biserică, pe care comuniunea familială o formează, are în vedere tocmai atitudinea morală, ca parte integrantă a comportamentului uman ce se regăseşte cel mai bine exprimat în spiritualitatea religioasă. Iată de ce în faţa perceptelor biblice şi cutumelor religioase orice cod civic, normă de convieţuire socială, norme juridice sau coduri deontologice pălesc, pentru că majoritatea acestor prevederi au caracter normativ şi punitiv şi nicidecum formativ.

La fel de important este faptul că mediul familial oferă copilului primul model comportamental; modelul parental, care devine definitoriu pentru copil prin faptul că spiritul uman se construieşte în principal prin imitaţie. Amprenta parentală, în ceea ce priveşte comportamentul, se va regăsi şi atunci când copilul va atinge vârsta adultă, la care se adaugă în mod firesc tipologia temperamentală moştenită, determinată genetic.

Important este faptul că în ambianţa lui familială copilul îşi va însuşi noţiunile de cinste, corectitudine, sinceritate, decenţă, ordine, cumpătare, respect şi politeţe, pentru care pledează atât de convingător Sf. Ioan Gură de Aur în Biserica de acasă. Va învăţa astfel să facă diferenţa între bine şi rău, între drept şi nedrept, între ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine. Este nota comună a oricărei familii biologic constituită, în care caracterul intenţional şi finalist al educaţiei copilului este orientată spre mai bine.

Aşa încât, pentru copil acest proces de formare morală este o adevărată ucenicie pentru viaţă, care nu rareori înseamnă şi constrângeri, care totuşi atunci când sunt necesare, trebuiesc bine şi corect dozate, pentru a nu produce efectul invers. Noţiunile nu e voie, nu trebuie  şi apoi nu se cuvine vor prinde treptat contur în comportamentul copilului, definind până la urmă un caracter frumos.

(va urma)

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale