Amintiri din Comunism

Să nu credeţi că directorii erau informatori, unii da, în condiţii speciale. Nu că erau membri de partid, dar însuşi partidul nu avea încredere în ei. Partidul şi securitatea nu prea aveau încredere în toţi şefii comunişti. De ce, dacă activiştii cei devotaţi îi puneau în posturi de conducere? Partidul nu avea încredere nici în activişti. Şi ei erau supravegheaţi de securişti. Şi securiştii erau supravegheaţi de alţi securişti, urmând o veche tradiţie a Ohranei ţariste. Oficial, un ofiţer de securitate răspundea de un sector. Venea la un director de la o instituţie, dacă era nou în post, se prezenta, chiar cu legitimaţia, bea o cafea şi încet, încet, se trecea la o problemă mai mult formală. Indicaţi-mi un salariat, tovarăşe director sau directoare, care să ţină legătura cu noi. Ştiu că nu avem probleme în colectivul dvs., dar aşa cer regulamentele noastre. Directorul îi indica, fără a analiza prea mult, o persoană, de preferat un şef mai mic. O secretară, cineva de la cadre, asta era vechea metodă bolşevică a cominterniştilor, păstrată până în epoca de aur, dar şi un şofer sau alt salariat. Evident, respectivul director întreba dacă e nevoie să fie chemat cel desemnat. Nu, răspundea securistul, iau eu legătura cu el, cât mai discret. Şeful unităţii era, evident, atent cu cel desemnat. Dar securitatea avea, de fapt, un alt om pregătit. De unde ştiu aceste mici secrete? Mi le-a spus atunci, demult, un şef de instituţie care credea că omul desemnat de el e al securităţii, ceea ce era neadevărat. El era suspectat de ceva. Am mai spus că mi-aş fi dorit acum, nu atunci, să fi fost informator al onorabilei instituţii şi să am ce povesti. Dar de ce au creat CNSAS-ul? Ca să fie păstrată şi folosită munca lor. Ei, desigur, merg cu fruntea sus, ca membri ai armatei române. Informatorii? Ce serviciu de informaţii n-are informatori? Aceste servicii sunt ale ţării, indiferent de regimul politic, ne lămurea un colonel care s-a apucat de făcut cuie. Normal era ca şi Siguranţa burgheză să fi fost păstrată, dar de la şefi până la ultimul portar au înfundat puşcăriile, nemaiajungând să prindă amnistia din 1964, indiferent de vârstă. În şcolile copilărilei Siguranţa era prezentată ca un monstru care persecuta comuniştii scoşi în afara legii în 1924. A greşit atunci acel politician, Mârzescu, care a propus legea în cauză. Era mai bine să fi fost lăsaţi să activeze în legalitate, mai ales că erau puţini. Era, însă, vecinătatea cu primul stat socialist din lume, URSS. Lenin s-a dus la cele veşnice, în care nu credea, fiind ateu, tot în acel an. Stalin, Troţki, Kamenev, Buharin etc., toţi din rândul minorităţilor naţionale nenumărate din fostul imperiu ţarist, stăpâneau o ţară întinsă pe două continente, cel de-al treilea fiind ratat pe la 1868, când un ţar a vândut SUA Alaska. Cea mai mare greşeală din istoria Rusiei, ar fi spus însuşi Iosif Vissarionovici, care nu şi-a menajat gruzinii lui trădători în toate războaiele Rusiei. Regele nostru întregitor de neam, Ferdinand, se temea ca de foc de o revoluţie comunistă în România în acei ani, 1920. Mai ales că generalul Averescu ameninţa permanent cu o revoluţie care să ducă la republică. Paradoxul este că atunci, după primul război, comuniştii şi socialiştii ar fi avut mai mari şanse de revoluţie. Liberalii şi regele au făcut reforma agrară, liniştind spiritele nemulţumiţilor ţărani. În proletari, trebuie să spunem adevărul, generalul Averescu, făcut mareşal de regele Carol al II-lea, a tras cu gloanţe de război în piaţa teatrului vechi, în plina stradă a victoriei din 1877. Acelaşi general a pus tunul şi pe ţărani în 1907. Mulţi au uitat. Eu nu, eu care am umblat desculţ ca Zaharia Stancu copil, din martie până în noiembrie, la a doua zăpadă, în fiecare an, având în casă pământ pe jos şi ger iarna, cum am tot amintit, să se ştie. Dacă eram fiul preotului din sat sau al unui învăţător care-şi încălţau copiii şi vara, având case cu scânduri jos şi călduroase, poate că potrivit teoriei luptei de clasă nu l-aş ataca acum pe generalul Averescu, care împreună cu regele, Ionel Brătianu şi alţii au fost călăii ţăranilor răsculaţi în 1907.

Atunci mai erau încă bordeie în Costâna, deşi administraţia împărătească de la Viena ridicase totuşi puţin standardul satelor. În Regat, mizerie mare... Ca şi acum, mai ales în Moldova lui Ştefan cel Mare, în judeţele Fălciu şi Covurlui, pe care le-au rebotezat comuniştii Vaslui şi Galaţi. La Covurlui a fost prefect pe vremuri însuşi Vodă Cuza. Alte nume frumoase de judeţe în Muntenia, până în 1950: Vlaşca şi Romanaţi. Dar Suceava noastră atunci era un mic orăşel de la marginea imperiului austriac, apoi din 1866 austro-ungar. Dar nu numai austriecii şi ungurii au avut imperiu. Şi noi am avut un imperiu, pe la 1200-1300, numit imperiul româno-bulgar, condus mult timp de doi împăraţi români, Ioniţă şi Asan. Bolşevicii au trecut oarecum cu jenă peste acest imperiu, la istorie. N-a uitat însă tovarăşul Voronin din Transnistria, stabilit în Basarabia şi ajuns preşedinte până nu demult. 

Ioan Pînzar