Familia – din perspectiva educației copilului (II)

”Iar pricina tuturor relelor din lume provin

din principiul pe care îl punem la temelia

educației copiilor noștri”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Lumea viețuitoare și familia

Raportând familia la scara lumii viețuitoare (al cărei corolar este creația umană) vom observa că ea apare acolo unde creșterea și dezvoltarea progeniturii cere o protecție și o ambianță specială. La batracieni de pildă (broasca țestoasă, crocodilul), după depunerea ouălor într-o zonă pe care instinctul o consideră sigură, apariția progeniturii nu este protejată, creșterea și dezvoltarea ei fiind la voia hazardului. La pești însă, protecția progeniturilor va fi asigurată de mascul după depunerea lapților peste icrele femelei, pentru că aceasta nu va mai fi deloc interesată de soarta acestora. Protecția va fi asigurată până ce peștișorii vor fi capabili să se apere singuri de răpitori. La păsări în schimb, unde și cuplurile sunt și cele mai stabile din întreaga lume viețuitoare (cuplurile se unesc definitiv, iar moartea unuia dintre parteneri este urmată foarte repede de moartea celuilalt), puiul este protejat de ambii părinți până învață să zboare, după care este gonit din cuib. La mamifere protecția progeniturii este mai îndelungată, asigurată de femelă care alăptează până ce puiul este capabil să se hrănească și să se apere singur în baza instinctelor ce se pun în practică relativ rapid, pentru că și dezvoltarea motrică este extrem de rapidă pentru că  la naștere gradul de maturare al sistemului nervos este peste 60%.

La om situația este  diferită, pentru că și dezvoltarea și maturarea sistemului nervos este mai lentă, definitivându-se spre vârsta de șapte ani, pentru că aici, spre deosebire de alte forme de viață, este vorba de limbaj și rațiune (homo sapiens) și coordonare și abilitate neuromotorie fină (homo faber). Prin urmare achizițiile neuromotorii, de limbaj și psihocomportamentale fiind mai lente, ființa umană va avea nevoie de îngrijire, protecție și ambient biparental ca suport material, psihoafectiv și moral comportamental pentru o perioadă mai lungă. Așa de pildă, controlul sfincterelor se obține la vârsta de un an, mersul și limbajul la vârsta de doi ani, conturarea personalității și apartenenței de sex la vârsta de trei ani, ca apoi memoria, capacitatea de a raționa și judeca să apară spre vârsta de cinci ani, așa încât la vârsta de șapte ani putem vorbi de o ființă rațională capabilă de a se adapta, integra și comporta de o manieră minimală, dar suficientă pentru a-i asigura un grad minim de independență. Desigur această evoluție urmează maturării structurilor neuronale, multiplicarii celulelor de susținere (astrocitul, oligodendrogliile, microgliile și celulele ependimare) și desăvârșirii procesului de mielinizare a sistemului nervos.

Prima școală,  primii educatori și primul model

Pe acest fundal, procesul instructiv educativ, adaptat desigur etapelor evolutive ale dezvoltării și maturării neuropsihice, nu poate fi înțeles decât în cadrul familiei în care copilul vede lumina zilei. Acest început își are valoarea sa de necontestat în conturarea personalității umane. Desigur, acest proces nu se supune și nici nu trebuie să se supună nici unei rigori pedagogice, el se derulează în virtutea unor tendințe ancestrale izvorâte din instinctul parental care nu are nevoie de nici un fel de școală, așa încât pretențiile psihologiei și pedagogiei moderne de a pătrunde cu norme la acest nivel, sunt nu numai iluzorii, ci par de-a dreptul hazlii. Ca să nu mai vorbim de așa zisa școală a părinților care pare să răspundă mai degrabă unor interese comerciale, promovată mai ales de cei ce nu au copii.

Ca să devii părinte este suficient să fii în postura aceasta și atunci restul va veni de la sine, așa cum pasărea slobozită din captivitate își va construi cu o admirabilă măiestrie cuibul, fără nici o învățătură prealabilă. Însuși A.C, Makarenko, unul din marii pedagogi ai experiențelor sovietice și dintre cei mai mari pedagogi ai secolului al XX-lea, recunoștea faptul că ”bazele educației se pun până la vârsta de cinci ani, iar ceea ce ați făcut până la cinci ani reprezintă 90% din întregul proces instructiv educativ”. Adăugăm acestei aserțiuni și constatarea lui Loisel că bazele educației se pun în familie atunci când afirmă că ”în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”

Iată așadar că primii educatori și formatori în viața copilului sunt proprii lui părinți, sub influiența cărora se dezvoltă personalitatea copilului. La aceasta concură mobilitatea extrem de activă a copilului, limbajul care devine principala formă de comunicare, atenția vie, percepția extrem de acută, reacțiile spontane, neașteptate, undeva la limita între instinct și conștient și desigur manifestările emoționale de plăcere – neplăcere, acceptare – respingere, veselie exuberantă – supărare până la lacrimi, totul pe principiul ”totului sau nimic”. Dominantă la această etapă este dorința nestăvilită de a se juca, jocul reprezentând pentru copil acea lume mirifică în care se regăsește și la care trebuie să participi. ”Fie-vă dragi copiii, apropiați-vă de ei și veți vedea că nu-s sălbatici. Între copii trebuie să fii și tu copil” spunea marele povestitor al copilăriei Ion Creangă.

O altă caracteristică remarcabilă a copilăriei este instabilitatea emoțională. Alternarea stărilor de bucurie și tristețe, râs în hohote cu plâns sfâșietor, sunt frecvente ca stări emoționale, iar trecerea de la o stare la alta este extrem de facilă. În acest context spectrul emoțional, ca și universul cunoașterii, se lărgește foarte mult, încât spre vârsta de patru ani emoțiile i-au forma sentimentelor manifeste, atitudinilor și chiar judecăților morale pe care le face în virtutea a ceea ce i s-a oferit copilului sau acesta le-a experimentat în familie. Această adevărată stare de spirit a copilului este surprinsă foarte bine de Pablo Coelho când spune ”la această vârstă copilul se bucură fără motiv, nu stă o clipă locului și obține prin perseverență tot ceea ce își dorește” pentru că și curiozitatea este maximă am adăuga noi.

Privite lucrurile prin prisma evoluției individuale, se poate spune cu deplin temei că familia este de fapt o adevărată școală a emoțiilor, pentru că orice senzație pe care copilul o încearcă este urmată de o reacție emotivă. Important este ca aceste reacții emotive să fie din categoria celor pozitive și să se suprapună nevoilor educaționale ale copilului în creștere și dezvoltare. Or, această îmbinare nu se poate realiza decât în familia biologică ”acea comunitate de viață și iubire” cum o definește doctrina creștină, în care viața se naște și se dezvoltă în virtutea legii universale a iubirii care guvernează lumea. Așa stând lucrurile, se poate spune pe bună dreptate că familia reprezintă matricea culturală primordială pe care se va fundamenta personalitatea umană.

Până și Maslow, autorul teoriei motivaționale prin care ierarhizează necesitățile individuale sub forma unei piramide a desăvârșirii, așează nevoile fundamentale de supraviețuire și cunoaștere la baza piramidei. Mai mult, consideră că împlinirea acestor nevoi este realizabilă doar în cadrul familiei, ca abia apoi să apară nevoile motivaționale  a căror împlinire stau la baza fericirii și stării de bine, mai ales atunci când și nevoile sociale (carieră profesională, familie, relații, notorietate etc) sunt împlinite. Că lucrurile stau așa, o dovedește tendința psihologiei moderne de a înlocui autoevaluarea individuală din vârful piramidei lui Maslow, cu o finalitate biologică care se înscrie în nevoile bazale, finalitate  privită ca o aspirație a fiecărui individ de a-și transmite propriile gene biologice urmașilor. Se concluzionează astfel că aspirația către parentalitate este universală și comună fiecărui om, indiferent pe ce treaptă socială s-ar afla și la ce nivel de autosatisfacție ar trăi.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale