Familia tradiţională şi provocările moderne

 Partea I

de Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

”Femeile raţionează, comunică şi acţionează ca femeile, iar bărbaţii – ca bărbaţii şi o femeie bărbată este tot atât de dezagreabilă ca şi un bărbat efeminizat” - Golda Meir

Familia rămâne una din marile realităţi existenţiale ale societăţii omeneşti înscrise în firescul vieţii, fără de care cu greu s-ar putea imagina o altă alcătuire socială care să-i împlinească atât de potrivit rostul. Indiferent cum am defini familia: fie utilizând definiţia restrânsă; forma socială de bază întemeiată prin căsătorie, care constă în soţ, soţie şi descendenţii lor direcţi, copiii, fie utilizând definiţia mai largă; formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi copiii acestora prin relaţii strânse de natură biologică, economică şi spirituală, familia rămâne o necesitate biologică cerută de însăşi natura umană. 

Însăşi tradiţia şi cultura populară are ca punct central familia. Drumul omului către împlinirea acestui rost în comunitatea din care face parte este consacrat prin obiceiuri şi datini care fixează locul individului în comunitatea respectivă doar prin prisma familiei. Astfel, societăţile patriarhale sancţionau aspru bărbatul care nu era căsătorit până la 25 de ani etichetându-l, deloc onorabil, ca flăcău tomnatec, iar fetele necăsătorite până la 20 de ani erau considerate, de asemenea, fete bătrâne. Urmarea era marginalizarea lor ca incapabili să asigure progresul şi dezvoltarea comunităţii din care făceau parte.

Mişcările de emancipare a femeii şi familia   

Există în zilele noastre tendinţa extrem de vizibilă şi chiar tendenţioasă de a ataca şi pune la îndoială tot ceea ce istoria şi experienţa umană a demonstrat ca valoare în existenţa ei. Una din aceste valori este familia care recunoaşte în evoluţia ei modernă adevărate asalturi şi diversiuni în încercarea de a-i diminua rolul şi rostul. Primul atac vine din partea Mişcării Feministe care apare în timpul revoluţiei franceze în virtutea drepturilor fundamentale ale omului şi egalităţii proclamate de aceasta. În acest context revoluţionar scriitoarea franceză Olympe de Gouges publică în 1791 o carte întitulată ”Declaration de droits de la femme et de la citoyene” care cuprinde principalele revendicări ale sexului feminin. Aceste revendicări, în pas cu evoluţia societăţii umane de atunci, vor prinde contur prin ”mişcarea sufragetelor” începută în SUA la începutul secolului al XIX-lea soldată cu obţinerea dreptului de vot. Va continua de-a lungul secolului al XX-lea cu obţinerea tuturor drepturilor civile şi sociale în spiritul egalităţii cu bărbatul.

Mişcarea de emancipare a femeii, desigur justificată istoric, se va răsfrânge asupra relaţiilor de familie, aşa cum arăta Simone Beauvoir în cartea sa ”Al doilea sex” publicată în 1949. Autoarea va reuşi să facă un adevărat bilanţ al impactului social privind noua realitate. Dincolo de analiza tipologiei feminine (sub aspect biologic, sociologic şi antropologic) şi prezentarea femeii în diverse ipostaze (tânără fată, îndrăgostită, mamă, narcisistă, femeie mistică, prostituată), reuşeşte ca prin adevărate studii de gen să deceleze trei tipologii feminine rezultate direct din mişcarea feministă; femeia agresivă (revendicativă, cu tendinţe hegemonice în familie şi societate), femeia izolată (carieristă, neagă aşteptările bărbaţilor cerând să fie acceptată aşa cum este) şi femeia dependentă (sindromul cenuşăreasa) care stă în spatele bărbatului, este manipulatoare, mimează neajutorarea creând un grad de codependenţă în viaţa de familie. Impactul acestor noi realităţi se va resimţi în timp prin creşterea vârstei fetelor pentru căsătorie la peste 25 de ani, reducerea drastică a numărului de copii în familie, grijile domestice, ca şi responsabilitatea creşterii şi educaţiei copilului împărţindu-se în mod egal între părinţi.

Atacul la familie a fost unul indirect şi privea la început doar actul  căsătoriei. Plecând de la considerentul că acest act consfinţeşte social, juridic şi religios întemeierea familiei, feministele susţine că unirea prin căsătorie este ”o metodă inventată de bărbat pentru a subjuga femeia şi a o menţine într-o condiţie inferioară”. Din păcate, pornită ca o mişcare progresistă de emancipare a jumătate din populaţia globului, mişcarea feministă va avea efecte negative asupra familiei, indicatorilor demografici şi educaţiei copilului, ceea ce va genera în ultimele decenii un curent antifeminist chiar în sânul mişcării.

Al doilea val a fost generat de Revoluţia Sexuală a anilor 60 ai secolului trecut, care ridica orice tabu legat de tot ceea ce privea intimitatea şi demnitatea persoanei, încurajând un libertinaj comportamental ce contrasta flagrant cu bunele moravuri promovate de familie şi tradiţie. Semnalul va fi dat de scriitoarea franceză Dominique Simonnet printr-o carte publicată în 1956 sub titlul ”Cea mai frumoasă istorie a iubirii” Printre altele, această mişcare va pune capăt căsătoriilor aranjate, va încuraja libertatea de a alege partenerul de viaţă, ţinuta vestimentară (uneori sumară şi chiar provocatoare), promovează libertatea de limbaj (cu accente obscene chiar şi în cultură) şi lansează sărutul profund ca simbol al pasiunii, toate acestea sub deviza ”trăieşte clipa la maxim” (în căutarea adrenalinei în termeni actuali), considerându-se că corpul şi plăcerea sunt mai importante decât sentimental dragostei.

Se va trece astfel de la dragostea idilică la sexualitatea obligatorie, concept în care dragostea devine obscenă, căsătoria ridicolă, iar sexualitatea un act de purificare. Să mai adăugăm şi faptul că adulterul nu va mai fi sancţionat, avortul şi contracepţia în general vor deveni metode uzuale la libera alegere, iar violenţa în familie, a cărei victimă este de regulă femeia, va deveni o problemă socială. Ceea ce va reuşi întrucâtva să tempereze elanul distructiv al revoluţiei sexuale va fi apariţia şi răspândirea extrem de rapidă a sindromului imunodeficienţei câştigate (SIDA), o boală extrem de gravă cu transmisie sexuală şi care în contextul libertinajului neîngrădit se răspândeşte extrem de rapid.

În sfârşit, ambele mişcări, chiar dacă şi-au mai temperat elanul de început, au reuşit să inducă un al treilea atac (al treilea val) pe care îl trăim astăzi, când diverse structuri minoritare, cu orientări sexuale curioase, reuşesc să impună atitudini noi şi chiar prevederi legislative care deturnează înţelesul, rostul şi rolul consacrat, tradiţional istoric al familiei.

În concluzie

1. Familia rămâne structura socială fundamentală care garantează perpetuarea vieţii, speciei umane şi valorilor ei.

2. valenţele educativ-formatoare ale familiei sunt esenţiale pentru generaţiile care se succed.

3.Tentativele de subminare a familiei au fost sortite eşecului, pentru că ea   reprezintă fundamentul biologic al existenţei umane.

4. Modernizarea familiei sub aspectul vieţii de familie poate suferi influenţele timpului, nu şi relaţiile de familie, pentru că acestea din urmă ţin de ereditate şi filiaţie genetică.

5. Familia rămâne un reper existenţial, o valoare umană şi o garanţie pentru neam şi cultura lui.