Amintiri din Comunism

Partidul muncitoresc nu avea nimic cu urăturile, chiar dacă de atunci se mai confecţiona folclor nou. Epoca tovarăşului Gheorghiu-Dej, cu puşcăriile pline, era destul de sobră. Nu mergea nimeni să ure activiştii şi partidul la oraş, cum s-a făcut în de-acum istorica Cântare a României, care a continuat după 1990 cu forţa de rezistenţă a pirului în lanul de grâu. Noii activişti, mulţi vechi, alţii ingineri fără fabrici, afacerişti, cu câteva vile făcute rapid prin anii 2000 mai ales, slujind diverse partide aprobate de onor fosta securitate naţională, mulţi având dosare prin tribunale, la arhivă, cu NUP (neînceperea urmăririi penale), deci curat murdari, vorba lui Pristanda, au prins gustul boieriei foştilor activişti autentici, absolvenţi de „Ştefan Gheorghiu”. Patronând liote întregi de funcţionari angajaţi în anii crizei mondiale a capitalismului, plătiţi din banii inexistenţi ai bugetului, sunt uraţi acum cu plugul plug, vechi de zeci şi zeci  ani, adus din satele Bucovinei noastre iubite pe asfaltul care la anul va fi schimbat, din faţa sediului consiliului judeţean şi prefecturii, una dintre aceste instituţii fiind în totalitate inutilă, cu sutele ei de angajaţi pe pile vechi şi noi. Toată această mascaradă, inclusiv aşa-zişii creatori populari însemna în comunism artizanat, cu ateliere ale cooperaţiei meşteşugăreşti, unde am lucrat şi eu puţin în anii frumoşi ai tinereţii. E adevărat că pentru mine nu au fost prea frumoşi, dar tinereţea însăşi e un adevărat „drog” al vârstei umane.

Un nonsens este, deci, continuarea Cântării României de astăzi. Punct. Ce-ar spune, oare, tovarăşul secretar Panaitiu? Cam aşa ceva: „Dumnezeii mamii lor de bandiţi, au furat o idee genială a secretarului general al partidului nostru, Cântarea României socialiste...”.

Mintea de pe urmă a românului e inutilă. Revin din nou la marea excrocherie securistă, activistă, informatoristă din timpul guvernării onorabilului Văcăroiu Nicolae, preşedinte al Curţii de Conturi, de ale cărei controale nu se plânge nimeni, pentru că nimeni nu le ia în seamă. După ce ni s-a dat sub semnătură şi în deplinătatea facultăţilor mintale hârtiile numite acţiuni şi care trebuiau să reprezinte 70% din averea poporului nostru muncitor în comunism, după ce unii naivi le-au depus la unele unităţi care erau semiprivatizate, majoritatea cetăţenilor patriei noastre, care le ţineau în buzunare ca pe valuta occidentală, au început să le vândă. Securiştii, informatorii lor şi activiştii au înfiinţat chiar nişte instituţii trecătoare pentru a le cumpăra. Dar s-au mai folosit şi de ţiganii din pieţe care, fiind hinduşi sută la sută, nu pot munci. Fac fel de fel de negoţuri. Ei întrebau direct, cinstit, nu aveţi acţiuni, plătim 5 lei hârtia. Celor pensionaţi le cereau şi le cer şi acum, contra cost, bineînţeles, bilete gratuite de călătorie, pe care naivul nostru stat le dă bătrânilor să călătorească prin ţară, în timp ce pe ei îi aşteaptă moartea acasă. Şi s-au vândut miliardele de hârtiuţe, unele stau la patroni care deţin 65% din total, dar restul de 35% sunt inutile. Nimeni nu cere nimic, ei sunt proprietari unici, înregistraţi şi îi doare în cot de fraierii care nu pot primi nimic. Statul nostru nesocialist nu s-a grăbit să pregătească o lege care să clarifice această monstruoasă hoţie şi potlogărie. Parlamentul nu are timp de tâmpenii din astea. Ar putea vota, fără să se teamă că pierd voturile prietenilor câinilor o lege de eutanasiere a acestor cetăţeni şi cetăţeni care iubesc la nebunie câinii, dar urăsc de moarte vacile, porcii, mieii cei atât de sensibili, găinile şi cocoşii, pe care-i mănâncă cu ferocitate, fără să se gândească cum sunt omorâţi. Aceste exemplare umane consideră, probabil, asemeni hinduşilor, câinii drept sfinţi, precum vacile, şobolanii, maimuţele, elefanţii şi râul Gange în India.

Şi, după ce s-au strâns toate acţiunile, iar ţiganii şi alţi vânzători au primit câte o mie de lei vechi, actualii proprietari ai bunurilor poporului, fabrici, uzine (distruse), toate spaţiile comerciale din oraşe, pământ, conace vechi, iazuri şi livezi, castele şi palate, maşini şi câte cinci vile de vacanţă, avioane, elicoptere şi vase de croazieră, plus hoteluri în ţară şi străinătate, plus televiziuni, milioane şi miliarde de euro depuşi în bănci sigure, plâng la televiziunile lor pe umărul românului sărac şi cinstit. Vor să-l facă fericit, cât mai fericit cu putinţă. Mai aduc preoţii oase ale unor fantomatici sfinţi, mai pregătesc din când în când porţii gratuite de ciolan cu fasole, pe care le mănâncă mârlanii pe nerăsuflate, în faţă fiind, evident, urmaşii hinduşilor, cei care nu cântă manele.

Dar aceste milioane de hârtii nu ajungeau. Atunci au înfiinţat bănci, cât mai multe, cu banii rămaşi de la fostul stat socialist şi de la românii noştri grei de cap, pe care apoi le-au falimentat şi au vândut statului, în final, somptuoasele sedii din principalele oraşe ale ţării. Dar tot nu ajungeau. Au pus în funcţiune sute de mii de gatere care au tăiat peste un sfert din pădurile patriei, copacii fiind vânduţi pe valută pură. Au mai vândut pe valută, împreună cu ţiganii care au castele imense, milioane de tone din fierul vechi, adică fabricile şi uzinele noastre, conform definiţiei lui Petre Roman. Dar mai trebuiau bani, evident că trebuiau. S-au făcut caritasuri şi feneiuri, acum substantive comune. S-au strâns multe miliarde de lei vechi. Românii noştri, falnici ca bradul, au plătit prin bugetul guvernelor curat democratice multe, multe sute de milioane de euro furaţi cinstit.

de Ioan Pînzar