Amintiri din Comunism

Fuga boierului n-a fost plânsă de ţărani. I-au luat din marele lui hambar, cum am mai spus, grâu, porumb, cartofi etc., cât şi animalele din grajduri. De asemenea, au luat şi ce se găsea în interiorul conacului. A fost un fel de 1907. Când au ajuns trupele sovietice, au cerut animalele boierului, ca pradă de război, şi nu au rechiziţionat animalele de la ţărani. Mama  mers cu vaca în refugiu la Pătrăuţi. Am amintit iarăşi că a fost ajutată de un soldat sovietic să ajungă cu cei doi copii mici, cu bunica şi vaca la căruţa fratelui ei Constantin, care a murit ulterior de tifos. Nici după rege n-au plâns ţăranii, deşi sub Carol al II-lea s-a trăit bine, cum îmi amintea unchiul meu Nicolae, cel prezent la Cotul Donului, care cunoştea la perfecţie după sunet calibrul artileriei sovietice şi mai ales vâjâitul katiuşelor. Nu l-a nimerit nimic. Avea în jur de 25 de ani, iar tata exact treizeci când a murit în faţa Odessei, infernul armatei române şi măsura nulităţii militare a lui Antonescu. Fără intervenţia germanilor, mai mureau câteva sute de mii de soldaţi români, sub conducerea odiosului mareşal. Din punct de vedere militar, Antonescu, tiran şi el, era un fel de Ceauşescu. Mulţi îi cultivă nu ştiu ce calităţi de conducător militar sau civil. Adevăratul conducător civil a fost tânărul avocat Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al guvernului.

Să revin însă la copilăria comunismului. Ce au făcut atunci viitorii conducători ai Sucevei, ai regiunii şi apoi judeţului? Ene Ţurcanu era ceferist, în unele materiale apărea drept absolvent de studii medii. Nu cred, le-o fi făcut mai târziu. L-am auzit vorbind, cu accentele graiului moldovenesc şi al celui local. Adâncata făcuse parte din vechiul regat. Cine l-o fi remarcat? Evident, un alt activist. A ajuns repede prim-secretar al regiunii Suceava pe linie de partid, PMR. Prin 1955 l-am găsit în Suceava, la post. Am mai descris casa lui de lângă cantina şi internatul şcolii noastre de pe Dragoş Vodă nr. 11, azi Clubul Copiilor. Suceava acelor ani era liniştită, cu puşcăria ei faimoasă desfiinţată în 1957-1958. Am fost şi eu prin celule, care se dărâmau atunci. Eu tot n-am înţeles de ce era un mare teren viran în centru, unde acum sunt fostul hotel Central şi Casa de Cultură. O fi fost Suceava noastră paşnică bombardată de Armata Roşie? Oricum, populaţia, prin aprilie 1944, a fost dusă în refugiu. Câţi mai erau. Evreii erau în lagărele din Transnistria, nemţii erau plecaţi de câţiva ani, intelectuaţii au fost duşi în refugiu încă de Antonescu, cu unele instituţii, prin Timişoara, Râmnicu-Vâlcea şi alte localităţi de pe acolo. Mulţi au ajuns la Bucureşti, împreună cu cei din Cernăuţi. La Botoşani au fost bombardamente, descrise de un scriitor din Dumbrăveni, C. Ignătescu. A fost bombardat teatrul şi nu clădirea primăriei. Centrul a scăpat, în schimb a fost bombardată o fabrică de cărămizi şi cartierul Împăratul Traian, locuit preponderent de ţigani. Mai târziu, mulţi glumeau că de fapt i-a bombardat chiar aviaţia română. Ţiganii erau ţigani. Ei şi restul lumii, precum meciul celebru al Angliei după cucerirea Cupei „Jules Rimet”, adică campionatul mondial din 1966. În 1967 au jucat cu o echipă a restului lumii, pe care au bătut-o, de aici admiraţia deosebită pentru fotbalul englez de atunci. Expresia Anglia contra restului lumii era curentă, populară. Şi la restul lumii au jucat Pele, Djalma Santos, Didi, Vava, brazilieni, germanul Uwe Seeler, maghiarul ajuns spaniol Puskas, portarul rus Iaşin. Noi aveam atunci un jucător de talia lui Hagi, Titus Ozon.

Copilăria comunismului, cu copiii ei cominternişti cruzi şi răzbunători, care au început să distrugă nu numai foştii reacţionari burghezi, ci şi vilele şi conacele lor. Au luat cărţile, tablourile, mobilierul original şi le-au distrus. Au văruit pereţii şi au pus tablourile de hârtie ale marilor dascăli ai proletariatului mondial, plus biroul politic al PMR. Evident, au distrus biserici, sinagogi, moschei pe unde erau, dar nu şi cele de la sate. Ţăranii nu puteau muri şi ar fi trăit veşnic fără biserică şi preot. La poarta bisericilor şi cimitirelor s-au oprit onor bolşevicii copii răi.

De copilăria mea şi a comunismului ţin şi evenimentele istorice de după al II-lea război mondial. Istoria scrisă e lacunară, îndeosebi cu privire la marele conducător al URSS, Iosif Stalin. Dacă mai trăia Roosevelt 10 ani, alta era situaţia, nu mai era Război Rece, poate că unele ţări din răsărit, cu excepţia României, pe care cominterniştii voiau să o comunizeze cu orice preţ, ar fi fost oarecum „finlandizate”. Totul s-a decis iniţial la Potsdam, lângă Berlin, unde sovieticii n-au distrus vechile palate. Am mai spus ce se prevedea la Potsdam. Împărţirea Germaniei în patru zone de ocupaţie, ideea lui Churchill, a fost o încercare de a-l păcăli pe Stalin ca răspuns la situaţia neclară a Poloniei. Şi a reuşit şeful „perfidului Albion”, vorba lui Napoleon. Roosevelt ar fi făcut două părţi mari ale SUA şi URSS şi una mică a Angliei. Francezii erau învinşii în două săptămâni din 1940. Stalin a acceptat cele 4 zone, aproximativ egale, cu credinţa că în 1948 se va face reunificarea Germaniei, fără nazism, fără armată, neutră politic şi militar, evident burgheză. 

Ioan Pînzar