Amintiri din Comunism

Copilăria comunismului în fosta Românie Mare, începută practic după 23 august 1944, poate fi analizată şi cu metode freudiene, ca în cazul copilăriei umane. Eu aveam 3 ani când am trecut spre noua orânduire socială, cea mai superioară după marii dascăli ai proletariatului. După tifos, foamete şi alte boli şi întâmplări pe care le-am uitat, ţăranii de pe uliţa noastră făceau haz de necaz poreclindu-se unii pe alţii cu numele Anei Pauker, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi chiar cu cel al marelui Stalin. S-au aşteptat la ce-i mai rău încă din 1945, adică la colhoz, când în sat a revenit, în acel an, un număr de soldaţi sovietici. Din când în când mama îl blestema pe Antonescu. În timpul războiului tata era trecut la eroii patriei la primărie, iar mama primea pensie de văduvă, mai puţin pentru noi, cei doi copii. Apoi, după plecarea regelui, s-a sistat pentru ea pensia. Cineva a întrebat-o de ce şi-a trimis bărbatul împotriva URSS. Atunci s-au împărţit ţăranii în săraci, mijlocaşi şi chiaburi. Din păcate mama a ajuns la mijloc şi împreună cu bunica trebuiau să lucreze 2,5 ha fără plug, fără căruţă, fără cai. Aveau doar o vacă şi 2-3 oi. Din când în când vecina Domnica Goian amintea de Hicler, adică Hitler. Dar eu deja citisem cărţile de clasa a doua şi a treia ale surorii mele, în care se dădeau citate din Antonescu, al cărui chip apărea pe foaia de titlu, în josul paginii, călare pe cal. Apăreau chiar şi citate din Hitler. Atunci, pe la 8 ani, am citit despre cruciada împotriva comunismului. Decoraţia, împreună cu alte acte ale tatei erau sub grindă, în casa mare.

Copilaşii comunismului erau ditamai cominterniştii, mulţi cu uniforme ale Armatei Roşii, de la care au păstrat apoi doar cizmele. Ei au pus bazele democraţiei populare. Sigur că s-au păstrat instituţii administrative, şcoli, spitale, mai puţin grădiniţe atunci, dispensare umane şi chiar veterinare, judecătorii, tribunale, puşcării, apoi noua miliţie populară, onor securitatea, parlamentul, adică Marea Adunare Naţională, Consiliul de Miniştri şi, deasupra, Partidul Muncitoresc Român, numit aşa din 1948. Cadrele de conducere, îndeosebi la oraşe, erau cominternişti sau foşti ilegalişti, plus unii funcţionari, profesori, doctori sau judecători vânduţi comuniştilor. Avocaţii, cu toată stima, la puşcărie. La sate au rămas aceiaşi învăţători din sat, fiind aduşi şi unii profesori, plus câte un medic la dispensar. Eu cred că în anii 1950-1960 asta a fost cea mai mare realizare a comunismului: medicii în dispensarele din fiecare comună. De unde erau atâţia medici? În timpul războiului şi după universităţile şi facultăţile au funcţionat, cu toată „curăţenia” făcută de Iorgu Iordan, bolşevic înrăit, altfel lingvist autentic.

Juniorii sau copiii copilăriei comunismului erau deci cominternişti sau bolşevici maturi, care credeau cu naivitate că pot conduce o ţară conform modelului comunist sovietic. Ei au fost asistaţi încă din 1945 de consilieri sovietici. Totul părea simplu: distrugerea clasei exploatatoare şi a tuturor reacţionarilor burghezi, dar şi a rămăşiţelor de moşieri. Puşcării avea ţara nouă, blagoslovită cu trupele sovietice? Avea. Duşmanii şi exploatatorii au construit de-a lungul anilor multe închisori. În Ardeal erau cele construite încă de Maria Tereza, împărăteasa Austriei. Aceşti „copii” bolşevici asasini erau cruzi nu cu păsările şi cuiburile lor, cum eram noi, copiii adevăraţi, ci cu ceea ce am numit generic exploatatorii reacţionari. Au început să ţină şedinţe de partid după şablon sovietic. Erau în clasa întâi. Sigur că ei ar putea fi analizaţi psihanalitic cu AKM-ul, care va ajunge la noi mai târziu. Noua armată română avea însă mauserele germane şi unele puşti ceheşti, dar şi franceze rămase de la 1918. Comandanţi erau foşti membri ai diviziilor de voluntari „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, înfiinţate în 1943 cu prizonieri români şi conduse, evident, de cadre ale Armatei Roşii şi cominternişti. Aş fi fost bucuros dacă tata mai trăia până în 1943 şi dezerta la sovietici, adică la inamic, ceea ce nu cred că ar fi făcut. A făcut-o, însă, fratele mamei, Vasile, care a fost trimis în Siberia la lucru, până în 1951. Atunci au revenit cei trei prizonieri de război din Costâna: Vasile Goian, alt unchi al meu, Vasile Romaşcan şi Vasile Medvichi, cel care a dezertat.