Amintiri din Comunism

Poetului Vasile Pânzaru, care locuia în Burdujeni, i s-au condamnat unele metafore. Procurorul militar, făcut de partid în câteva luni, precum însuşi tovarăşul Bobu, jurist de meserie, o fi cerut securiştilor anchetatori definiţia metaforei? Nu prea cred. Dacă spuneai cam aşa: Un nor plumburiu vesteşte furtună apocaliptică/ ploile cresc până pe crestele munţilor/ soarele nu se mai vede..., era destul pentru 10 ani de puşcărie. Duşmanul de clasă şi al poporului militează pentru o concepţie reacţionară, fatalistă, mistică şi retrogradă. Poporul nostru e ca o stâncă de granit, tovarăşi, ia mai lăsaţi-mă cu metaforele, cu poeţii noştri, Dumnezeii lor de beţivi, să nu mă ia ei cu aşa ceva. Să cânte patria şi partidul, că primesc bani pentru băut. Şi unde credeţi că beau şi ne mai şi înjură? La bufetul partidului, că-i al gospodăriei de partid, să-şi facă tovarăşul Horodnic planul şi să ne lase în pace. Pe teren, tovarăşi, intraţi şi în mină, nu vă opriţi la Humor sau la bufetul din Stulpicani, intraţi până în fundul minei! Să vedeţi eroicul nostru miner, ce dracu...

Internaţionalan-au cântat-o duşmanii poporului după venirea cominterniştilor cu tancurile sovietice la sfârşitul lui august 1944. Câţiva erau deja în ţară, mulţi autohtoni, în frunte cu tovarăşii Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol şi la urma listei Nicolae Ceauşescu, pe care mareşalul Antonescu a uitat să pună mitraliera.

Şi mai continua Internaţionala: Sculaţi, nu-i nici o mântuire/ În regi, ciocoi şi-ai lor lachei/ Unire, muncitori, unire/ Şi lumea va scăpa de ei. Tovarăşul Ceauşescu n-a ajuns la Târgovişte până la această strofă. Cred că prima dată despre ciocoi a vorbit subversiv Alecu Russo, în cele două versuri celebre: De la Iaşi la Dorohoi/ Ţara-i plină de ciocoi. Asta prin 1853 mi se pare. Domnitorul Ţării Moldovei, Mihail Sturza, nefanariot, l-a trimis în surghiun la Soveja, în Vrancea, după cum scria în toate manualele şcolare, unde a descoperit Mioriţa.

Despre actul de acuzare al Ceauşeştilor am vorbit de multe ori. Marele maestru al combinaţiilor, Ostap Benderul nostru, Silviu Brucan, putea scrie la genocid nu 60.000, ci 600.000 de morţi la Timişoara. În fond nu-l durea mâna. Bătrânul bolşevic cominternist îşi desăvârşea opera: crearea şi distrugerea comunismului. Evident, tot pe baza unei rotaţii a cadrelor, inventată încă de Stalin. Între 1943 şi 1953, când a murit generalissimul Stalin, l-a avut coleg de grad maxim pe Francisco Franco, un obtuz dictator fascist. Americanii au un grad superior unui general de armată cu 4 stele, echivalent oarecum unui mareşal: general cu 5 stele. În regulamentele militare aşa i se spune. Au primit a cincea stea Eisenhower şi Douglas MacArthur. Noi, românii, am avut de fapt şapte mareşali: cei patru regi, plus Prezan, Averescu şi Antonescu. Dacă Nicolae Ceauşescu cucerea o bătălie cu Armata Roşie şi făcea arma nucleară, avea dreptul la gradul de mareşal, ultimul prevăzut în regulamentele militare.

Făcând o paranteză, îmi reamintesc că Vincent van Gogh a răbdat mult de foame, în folosul cheltuielilor cu vopselele, pânza, gazdele lui, cât şi alte nevoi fireşti. Banii primiţi de la fratele lui, Theo, nu-i prea ajungeau. În una din celebrele lui scrisori a făcut un decont cu multă sinceritate: pe lângă toate, a plătit şi vizita la bordel, o dată la 15 zile, fiindcă, sublinia el, era neînsurat. Sutele de tablouri rămase valorează astăzi peste 10 miliarde de dolari. Şi el nu a primit decât câţiva bani pentru unele desene, iar Theo i-a vândut unei singure doamne o singură pânză, la un preţ infim. Un tablou care a servit drept preş la intrarea în locuinţa unui doctor, făcut cadou de Vincent, se află astăzi la Muzeul Puşkin din Moscova. Destinul geniilor...

Geniu a fost considerat de activişti şi preşedintele Ceauşescu. Chiar şi de către scriitori şi artişti. Muncitorii, clasa politică conducătoare, nu prea ştiau ce e un geniu. În fond, ascensiunea lui dintr-un copil vagabond cu patru clase primare la conducerea supremă a României comuniste este un semn de genialitate a destinului, a sorţii. Chiar şi sfârşitul lui este genial, cântând Internaţionala... A fi dictator absolut timp de 25 de ani e o performanţă. Şi Stalin şi Mao şi Mussollini şi Salazar şi Franco au atins acest număr de ani. Cine-şi mai aminteşte de dictatorul Salazar din Portugalia, considerat un om modest, emotiv şi sensibil? Propaganda comunistă îl făcea fascist, deşi nu se ştie cât de fascist era un om atât de timid. Franco, da, era fascist, dar şi mistic catolic, un individ cam de talia intelectuală a lui Ceauşescu. Pravda sovietică, având pe frontispiciu două medalioane cu poza lui Lenin şi Scânteia noastră, a partidului, cu două steme ale acestuia, erau organe de propagandă de gradul zero. Am mai protestat, odată, la gestul complet nediplomatic şi neamical al reginei Angliei de a cere înapoi Ordinul Jartierei, instituit prin secolele XII-XIII, care era în inventarul Muzeului Naţional de Istorie. Trebuia cerut înapoi şi ordinul de aur cu briliante „Tudor Vladimirescu”, dat de preşedintele României.