Demolarea centrului vechi şi modificarea structurală completă a oraşului Suceava

Suceava avea la sfârşitul anilor ‘70 un aspect de oraş modern, în care cartierele noi de blocuri reprezentau deja ponderea principală. Proprietarii de case vechi care avuseseră mai mult noroc îşi păstraseră proprietăţile înghesuite printre blocuri, cei mai mulţi pierzându-şi însă grădinile aferente construcţiilor. Acea Suceavă pe care am întâlnit-o în scrieri sau în fotografiile de la începutul secolului XX se mai păstra doar pe câteva străzi din apropierea noului centru al oraşului, însă nu pentru mult timp.

În timpul vizitelor făcute de preşedintele Nicolae Ceauşescu în judeţ, acesta a ajuns de mai multe ori să cuvânteze mulţimii din balconul Casei de Cultură a Sindicatelor. În ultima parte a anilor ‘70, nu mai era pe placul său ce zărea în capătul străzii Ştefan cel Mare şi au început tatonările pentru demolarea vechilor structuri arhitectonice, păstrate pe doar câteva străzi din zona centrală. Lucrurile nu puteau fi făcute în mare grabă, putând exista la un moment dat o reacţie din partea populaţiei. Trebuia găsită o soluţie de justificare a acestui demers, aşa că modul cel mai simplu de rezolvare a problemei era lăsarea de izbelişte a clădirilor vechi şi demolarea acestora când efectiv deveneau periculoase pentru oameni şi erau pe punctul de a se prăbuşi.

Centrul vechi, un fragment de istorie a ultimelor două secole

Centrul vechi al oraşului Suceava era format din câteva fronturi stradale, închegate din punct de vedere arhitectonic, cu clădiri (cele mai multe cu parter şi etaj) provenind din secolele XVIII-XIX şi începutul secolului XX. Acest centru conţinea o porţiune din strada Ştefan cel Mare, începând de la strada Nicolae Bălcescu spre Biserica „Sf. Dumitru”, pe o lungime de circa 100 de metri, şi strada Curtea Domnească, care începea la Liceul de Artă şi urca până la strada Armenească, în dreptul Liceului „Ştefan cel Mare”, pe o lungime de circa 300 de metri. Era o zonă veche mai mică decât a altor oraşe din Moldova, dând aici exemplul oraşului Botoşani, unde centrul vechi şi piaţa au dimensiuni apreciabile. În acest areal destul de mic se păstrase un crâmpei din oraşul de altădată, în care răsunau încă paşii de defilare pe pavajul de granit şi uralele din timpul vizitelor împăraţilor Austo-Ungariei sau ale regilor României Carol I şi Ferdinand. De pe strada care purta numele Regelui Ferdinand, în perioada interbelică se porneau defilările, şirurile de oameni trecând prin faţa Primăriei (aflată în clădirea Prefecturii de astăzi) şi a Prefecturii de atunci (clădirea Muzeului de Istorie de astăzi). Zăngănitul de arme al defilărilor legionare le dădea parcă fiori şi acum celor din conducerea partidului comunist, iar mitul şi tradiţia marelui voievod Ştefan cel Mare îi înnebunea pe cei din conducerea statului, care doreau să-l elimine cu orice preţ. Ei doreau o Suceavă modernă, care să aducă aminte cât mai puţin de gloria acelor vremuri apuse.

În acel oraş vechi existau câteva străzi frumoase, precum Karl Marx (Curtea Domnească), Ştefan cel Mare sau pitoreasca stradă a Meseriaşilor, cu uşi şi geamuri ferecate, dar şi cunoscutul magazin Firicelul sau restaurantul Casa Bucovineană, un restaurant cu ştaif, care avea o bucătărie vestită. Peste drum de el se afla o cârciumă cu terasa înconjurată de un gard din şipci de lemn, îmbrăcat toamna în stuf, la vremea pastramei şi a mustului. Peste drum de Biserica „Sf. Dumitru” se afla celebra cârciumă Mestecăniş, o bodegă cu podelele de scânduri date cu gaz, frecventată de pieţari şi navetiştii de la vechea Autogară, aflată cândva în apropierea gardului bisericii. Nu puţini sunt cei care îşi mai aduc aminte de celebra gogoşărie aflată pe strada Karl Marx, unde aluatul curgea în mod curios în locaşurile unei maşini de tip revolver, din care ieşeau pe rând gogoşile aburinde. Se mâncau apoi la mese în picioare, după care se stingeau cu un Quick Cola.

Pivniţele şi cramele se întindeau sub vechiul oraş

La vreo sută de metri în spatele restaurantului Mestecăniş se afla o pivniţă medievală, aflată la o mare adâncime. Odată cu construcţia ansamblului noului centru al oraşului, deasupra acestei pivniţe a fost ridicat un bloc cu 5 niveluri, a cărui fundaţie a încălecat pivniţa, fără a o afecta în vreun fel. Ea a luat numele de Crama Vânătorul, actualul Club V, o cramă care rezistă poate de sute de ani, fără nici cea mai mică infiltraţie de apă.

Pivniţele se întindeau pe sub întreg centrul vechi al oraşului. La ridicarea Casei de Cultură s-au demolat imensele pivniţe existente sub imobilele distruse atunci. Acestea ar fi putut fi păstrate şi înglobate sub noua clădire, dar din păcate nu s-a vrut asta. De pivniţe mari, pe două-trei niveluri, beneficia şi hotelul sau hanul Langer, aflat atunci undeva pe zona pietonală de astăzi. Pe aici se putea intra în subteran şi cutreiera oraşul prin pivniţe subterane de o rară frumuseţe, cu ieşiri în faţa Romtelecom de astăzi sau lângă Colegiul „Ştefan cel Mare”. Atunci s-a dorit însă foarte clar demolarea acelei zone şi aducerea ei la un stadiu modern, printr-un plan care avea la bază raţiuni pur economice şi politice.

Încercări de salvare a hanului Langer şi implicit a vechiului centru

Au existat însă şi proiecte care atestă faptul că arhitecţii perioadei respective au vrut să conserve zona respectivă, dar la nivel înalt nu s-a dorit asta. Poziţia proiectanţilor, a arhitecţilor suceveni a fost pentru păstrarea, respectiv consolidarea acestei moşteniri urbanistice. Arhitectul Eusebie Latiş îşi aminteşte: ”Nu pot spune că aceasta era şi opţiunea unor factori de decizie locală şi în special centrală. Personal am încercat în mai multe rânduri să găsesc sprijin pe linie profesională la Uniunea Arhitecţilor şi am şi publicat asemenea demersuri în revista de specialitate <Arhitectura>. După mai multe discuţii purtate la Ministerul Turismului, mi s-a părut că văd o luminiţă la capătul tunelului. Am reuşit să obţin o comandă pentru întocmirea proiectului privind restaurarea hanului Sucevei – hotel Langer, de pe strada Ştefan cel Mare, alipit pieţei centrale. Proiectul elaborat împlinea şi esenţa inscripţiei de la intrarea în han: <Tuturor străinilor pentru o găzduire confortabilă, cetăţenilor oraşului ca local de distracţie...>. Însă totul s-a topit când ministerul a stopat deschiderea finanţării pentru executarea lucrării.”

Clădirea hanului Langer era una dintre cele mai valoroase construcţii ale zonei, din punct de vedere arhitectural, dispunând de planşee în boltă şi pridvoare spre curtea interioară. Pe timpuri avea la stradă un restaurant cu cafenea, iar la etaj, camere de cazare, având şi un club pentru biliard şi jocuri de noroc. Reabilitarea hanului, care în anii ‘70 avea alte destinaţii utilitare, în el funcţionând un aprozar la primul nivel, ar fi putut constitui un prim pas în susţinerea în continuare a protejării şi consolidării celorlalte clădiri din vechiul centru al oraşului. ”Începerea demolării acestor construcţii vechi, cu valoare istorică pentru oraş, ar fi putut duce la proteste din partea locuitorilor. Sub deviza <Timpul le rezolvă pe toate>, s-a acţionat cu răbdare, ajungându-se ca după 20 de ani de la construirea pieţei centrale (n.r. – în 1982), indiferenţa să ducă la impunerea hotărârii de evacuare a locatarilor din câteva clădiri de pe strada Curtea Domnească şi din clădirile de pe strada Ştefan cel Mare, colţ cu Curtea Domnească, vizavi de Biserica <Sf. Dumitru>. Plana riscul prăbuşirii acestor imobile, cu consecinţe previzibile pentru viaţa oamenilor. Emiterea către institutul nostru de proiectare a comenzii de elaborare a documentaţiei pentru ridicarea unor blocuri noi în această zonă părea firească, atât pentru diriguitorii locali, cât mai ales pentru cei de la centru”, ne-a relatat arhitectul Eusebie Latiş, fost director al Centrului de Proiectări Suceava.

În anul 1982, întreaga zonă veche a oraşului Suceava era pusă la pământ, ascunzând poveşti triste şi neştiute de pe fiecare străduţă sau de la fiecare număr poştal al fostului centru de altădată.

Transformările radicale din acei ani au rupt legătura cu trecutul

Sunt unii oameni care au privit această dispariţie a vechiului oraş ca pe o cale care trebuia urmată, un lucru necesar. Alţii cred că oraşul vechi ar fi povestit lumii de astăzi despre un trecut imperial glorios, despre o lume prosperă, capabilă să ridice în vremurile de atunci frumuseţi arhitectonice remarcabile.

Arhitectul Viorel Blanaru, martor al tuturor acestor transformări ale oraşului, povesteşte: ”Sunt unii oameni care spun că atunci când au venit în Suceava, în anii ‘50, au întâlnit un oraş provincial plin de magherniţe, acest oraş devenind unul modern când s-au demolat casele vechi. Poate fi şi aceasta o interpretare, dar la fel de bine putea fi păstrat şi consolidat acel centru vechi, cum s-a făcut la Botoşani, la Vatra Dornei, la Câmpulung Moldovenesc sau la Rădăuţi. Puteau fi păstrate acele fragmente de clădiri, conservate şi puse în valoare, prin intermediul câtorva elemente. Din acea Suceavă veche sau postmedievală au rămas astăzi Muzeul Bucovinei (fostă Prefectură), actuala Prefectură, acea căsuţă a Sindicatelor, care poate dispărea şi ea într-o zi şi care a aparţinut fostului Arhimandrit Sidorovici de la Mănăstirea <Sfântul Ioan cel Nou>, ici colo câteva clădiri şi cam atât. Bisericile vechi au rămas într-adevăr, pentru că de biserici nu s-a luat nimeni niciodată. Poate şi din cauză că Suceava ca judeţ avea marile mănăstiri, la care marile consolidări s-au făcut în anii ‘70. Însă acea identitate a oraşului postmedieval Suceava a fost ştearsă pe vremea lui Ceauşescu şi a antecesorilor săi, când se dorea ca identitatea oraşelor să dispară, toate trebuind să arate la fel.”

Din vechiul oraş a rămas doar acea rezervaţie de arhitectură care conţine străzile Petru Rareş, Ion Creangă, Armenească şi Dragoş Vodă, fiind considerate reprezentative pentru oraş, aici fiind conservate câteva case care au păstrat atmosfera vechiului oraş.