Gramatică şi sex (sau de ce Nu Accept)

În reaprinderea dezbaterii în legătură cu familia cred că nu s-a observat un amănunt. Mereu citatul articol 48 din Constituţie spune: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Formula mi se pare a ridica dificultăţi semantice, înainte de a vorbi de căsătoria între parteneri de acelaşi sex şamd. Doi parteneri, X şi Y, devin soţi, juridic vorbind, din clipa în care au semnat actul de stare civilă. Deci cei care întemeiază familia nu sunt încă soţi. Raportul este, logic şi cronologic, de succesiune. Nu soţii întemeiază o familie, ei devin soţi în momentul în care este valabil actul de stare civilă. Fie şi din acest motiv de inadvertenţă semantică, articolul tot trebuia schimbat. 

În al doilea rând, în faţa campaniei, pe care nu mă sfiesc să o declar odioasă, a LGBT-iştior, s-a căzut în capcana folosirii unei expresii şi ea inadecvată: „familia tradiţională”. Un fluviu de ironii s-a revărsat pe zidurile scrise ale Reţelei; dacă te-ai lua statistic după aceste comentarii, majoritatea zdrobitoare a populaţiei lumii de azi (sau, specific, „doar” din România) s-a născut din părinţi alcoolici, care se băteau între ei şi îşi rupeau copiii cu parul şi cureaua, ba îi şi abuzau sexual. Asta ar fi „familia tradiţională” în viziunea liber-pansiştilor de şcoală nouă. Eu aş folosi, mai decis, sintagma familia normală. Cuvântul normal este urât de post-gândirea a toate relativizatoare. De aceea el trebuie repetat cu insistenţă. Și de aceea apărătorii „familiei tradiţionale” sau normale nu prea pot avea câştig de cauză în polemici: normalitatea există, se acceptă, dar nu poate fi demonstrată! Și se legiferează. Cum să demonstrezi că e normal să-ţi iubeşti părinţii, respectiv copiii? Pentru că, brusc, inchizitorii „familiei tradiţionale” au devenit mari apărători ai unui concept foarte gingaş: iubire. „Ce poţi să le faci dacă se iubesc?”. Exact, ce poţi să le faci? Nu le faci nimic, îi laşi să se iubească, dar atât. Nuîncurajezi anormalitatea. Un alt „argument” este cel aşa-zis european, construit după tiparul indestructibil al lui: să avem şi noi faliţii noştri. Aş prefera să fim europeni la raportul dintre stat şi cetăţean via administraţie, acolo suntem medievali, nu în preferinţele sexuale. Iată un exemplu pe care istoria recentă mi-l serveşte gratis. 

La noi, comentarii grobiene şi de un nivel moral scârbos s-au tot referit la diferenţa de vârstă dintre preşedintele de azi al Franţei, Macron, şi soţia lui. Doi oameni care s-au iubit şi au întemeiat o familie de un tip să zicem ieşit din comun. Dar normală. Sigur că nu putem decât să admirăm o poveste de dragoste. Dacă am urma însă logica strâmbă a activismului legebetist, ar trebui să impunem căsătoriile cu diferenţă de vârstă de minim două decenii. Restul fiind decretate retrograde. Mi se pare ciudat că susţinătorii „deschiderilor de mentalitate” elimină scurt, cu epitete jignitoare, o consultare democratică extrem de semnificativă, cum nu mai există alta în istoria noastră. Cu alte cuvinte, dacă 3 milioane de oameni s-au pronunţat democratic într-o anume chestiune, noi, declarativ avangarda gândirii liber democratice, decretăm că respectivii sunt înapoiaţi, medievali, needucaţi, neinformaţi, manipulaţi, beţivi ordinari şamd. Halal apărători ai democraţiei! 

Revin la aspectul sensului unor cuvinte. Aceşti apărători ai aberaţiilor se feresc de folosirea cuvântului normal, pe care-l consideră vag, imprecis, greu de definit. Și totuşi, mereu trebuie trasă o linie între normal şi anormal. Altfel lumea devine un haos. De ce să nu legiferăm poligamia, căsătoria de tip swinger între două cupluri, incestul, căsătoria 3 femei + unu sau 3 bărbaţi + una şi combinaţiile se pot înmulţi. „Dacă se iubesc?” Chiar activiştii legebetişti trag la un moment o linie, şi atunci de ce să n-o lăsăm acolo unde biologia şi cultura au trasat-o? Există relaţii de tip homosexual? Fireşte. Trebuie ele condamnate? Fireşte că nu. Dar nu trebuie nici încurajate prin propagandă şi nici considerate normale. Când îmi spuneţi că ele trebuie acceptate pentru a nu-i ofensa pe cei implicaţi, îmi spuneţi că eu, cetăţeanul obişnuit, merit să fiu ofensat. Drepturile mele nu sunt la fel de importante ca drepturile lor. Pentru că nu de relaţii libere este vorba aici, ci despre un sistem legislativ. Pasul imediat următor, făcut în multe ţări „progresiste”, este înfierea de către aceste cupluri sau triunghiuri sau tetrade sau orice or deveni ele a unor copii. A analizat cineva absolut ştiinţific efectele asupra copilului? Nu. Dacă mă încrunt niţel la un copil la şcoală, risc să fiu sancţionat că îl afectez emoţional. Creşterea în cupluri uni nu-i afectează? Este adevărat că oamenii ăştia suferă şi se simt marginalizaţi. Tocmai pentru că au devenit subiectul unei uriaşe fraude ideologice post-marxiste, care a înlocuit lupta de clasă cu lupta pentru „drepturile” minorităţilor sexuale. Și, aşa cum proletariatul a avut cel mai mult de suferit în regimurile de comunism primitiv, tot aşa, aceste minorităţi nu câştigă nimic devenind carne de tun ideologic. Pentru că mi-e milă de ei, nu accept!

Cristian Crăciun