Vasile, muncitor în construcţii, îşi împarte leafa de pe şantierele din Leeds, Anglia, cu copii năpăstuiţi din Suceava

Vasile Bolohan (41 de ani), un român muncitor în construcţii în Anglia, ajută de mai mulţi ani copii din familii nevoiaşe ori orfani, aflaţi în grija statului, şi din veniturile câştigate din greu pe şantier, chiar dacă nu tot timpul are de muncă, dăruieşte micuţilor zâmbete. 

 Povestea lui Vasile este ca un scenariu de film, el fiind la rândul lui un astfel de suflet chinuit, amintirile din copilărie şi adolescenţă împărţindu-se între scene violente între mama şi tatăl său, preşul pe care dormea, în uscătorul blocului în care părinţii săi pierduseră apartamentul, anturaje dubioase şi puşcărie.

La 14 ani şi jumătate, Vasile era un copil al străzii.

“Mie mi-a fost foame, frig, nu am avut unde să dorm, am umblat cu papucii rupţi, visam la o mâncare caldă, îmi doream să fac o baie caldă, visam la o casă, o familie… Eu nu am uitat!”, mărturiseşte Vasile Bolohan.

"I-am ajutat pe majoritatea prietenilor care mi-au făcut un sendviş când nu aveam ce mânca"

“Am o nevastă şi un copil în vârstă de opt ani şi jumătate. Asta am realizat aici, în Anglia", îşi începe povestea Vasile. A reuşit să ajungă în Leeds, în nordul Angliei, la vârsta de 31 de ani, după ce a încercat de mai multe ori să ia calea străinătăţii.

“Un prieten m-a chemat în Anglia şi nu am aşteptat să spună a doua oară. Țin minte că de teamă să nu se răzgândească mi-am închis telefonul trei zile până am ajuns la el”, râde acum, după aproape zece ani, Vasile, amintindu-şi de începuturile sale în Anglia.

A început să lucreze în construcţii şi a învăţat pe şantiere meserie.

În toţi aceşti ani de când a ajuns în Anglia, suceveanul şi-a ajutat mulţi dintre prietenii de acasă, din Suceava, să ajungă în Anglia. “Pe majoritatea prietenilor care mi-au făcut un sendviş când nu aveam ce mânca. Pe toţi cei care m-au lăsat să fac o baie în casa lor sau m-au lăsat să îmi spăl hainele când mi-a fost greu. În total 53 de persoane", ştie exact cifra Vasile. O parte dintre aceştia l-au dezamăgit, mărturiseşte, însă a fost învăţat de mic să nu se aştepte la prea mult de la oameni.

Cinci copii şi mama lor au astăzi propria lor casă, datorită lui Vasile

Prin 2014, a aflat de la o prietenă angajată în sistemul de protecţie socială de drama prin care treceau cinci copii din comuna suceveană Adâncata, împreună cu mama lor, toţi riscând să ajungă pe drumuri, fără un acoperiş deasupra capului.

Într-unul din concediile în România, Vasile s-a dus la familia respectivă şi i-a scos pe toţi în oraş şi le-a cumpărat celor mici ce şi-au dorit. Asta, din leafa lui de muncitor în construcţii în Anglia.

S-a întors la Leeds cu inima îndoită, simţind că poate face mai mult pentru acei copii şi mama lor. A început o campanie pe Facebook şi şi-a rugat prietenii să îl ajute, fiecare cu ce poate. Deşi nu a reuşit să strângă cine ştie ce fonduri, minunea a venit de la un om de afaceri din Suceava, căruia Vasile i-a povestit de drama celor cinci copii şi care s-a oferit să le construiască o casă. Primarul comunei le-a oferit o suprafaţă de zece ari de teren şi cu sprijinul omului de afaceri, care a dorit să rămână anonim, ceea ce părea doar un vis, o casă pentru familia respectivă, a devenit realitate.

Vasile le-a cumpărat rechizite de şcoală, televizor, haine şi pentru prima oară i-a dus la un restaurant.

“În secunda următoare am dat telefon şi am trimis banii de proteză. Aşa am simţit”

După câteva luni, în urma unui articol apărut în Monitorul de Suceava, Vasile a sunat la redacţie şi a transmis că el vrea să ajute.

Era vorba despre un sucevean care implora să fie ajutat cu o diferenţă de bani pentru o proteză la un picior amputat. “Am citit în ziar despre acel caz, în pauza de la muncă. În secunda următoare am dat telefon şi am trimis banii de proteză. Aşa am simţit”, mărturiseşte Vasile.

Tot citind pe internet presa locală, Vasile a aflat în urmă cu aproape un an şi de povestea unei fetiţe în vârstă de zece ani pe atunci care adunase zeci de diplome la concursuri de muzică populară, dar ai cărei părinţi se confruntau cu o situaţie financiară precară.

Vasile i-a trimis din Anglia fetei o vioară profesionistă, iar fratelui ei, care îşi dorea să devină fotograf, un aparat Canon.  

"Mă jur că atunci când am văzut copiii la orfelinat, am plâns zece minute fără să mă pot opri"

În cursul anului trecut, într-un concediu, Vasile s-a dus la un orfelinat de lângă municipiul Suceava.

“Mă jur că atunci când am văzut copiii, am plâns zece minute fără să mă pot opri. Cu 12 ani în urmă plânsesem ultima dată, când mi-am îngropat tatăl. Am ajuns în Anglia şi gândul la acei copii nu îmi dădea pace. Efectiv, nu puteam dormi. Atunci am cerut ajutor pe Facebook, să ducem copiii într-o excursie şi să mănânce o pizza, că mulţi dintre ei nu au văzut-o decât la televizor", arată suceveanul.

Iar "strigătul" său de pe Facebook nu a rămas fără ecou. “Speram să strâng în jur de 2.500 de lei, cam atât am calculat că ar fi nevoie. În patru zile, s-au strâns 12.000 de lei. Am fost şocat de-a dreptul şi am plâns. A fost incredibil ce am simţit", zâmbeşte Vasile.

O întreagă echipă s-a adunat în jurul lui. Prieteni de peste tot din străinătate, dar şi din Suceava, au sprijinit fiecare cu cât şi cu ce a putut proiectul lui Vasile, denumit “Excursia”. Iar banii, justificaţi la leu, cu chitanţe şi facturi, au ajuns toţi la copiii.

Mai mult, în excursie au fost trimişi şi copiii unei familii nevoiaşe, de care în trecut Vasile s-a îngrijit, oferindu-le pachete cu haine trimise din Franţa de câţiva prieteni de-ai lui.

După excursie, au mai rămas câteva mii de lei din suma iniţială, însă “şi-au găsit repede destinatarii”, arată suceveanul.

4.500 de lei pentru proteze, pentru un minor care în urma unui accident rămăsese fără mâini, şi 1.000 de lei trimişi unei fete, victimă tot a unui accident rutier.

“Ar fi păcat să nu ajutãm aceşti copii fără vină. Ei nu judecă, iartă, nu ştiu de ură, se bucură şi de un măr...”

La sfârşitul lunii trecute, proiectul “Excursia” a continuat.

Suceveanul a demarat din nou o campanie pe reţeaua de socializare şi şi-a îndemnat toţi cunoscuţii: “Să punem doar 50 € pe an (14cenţi/zi) să fie bani pentru copiii de la orfelinat de mers o dată pe an la munte şi o dată la mare, pentru că ar fi păcat să nu ajutãm aceşti copii fără vină! Ei nu judecă, iartă, nu ştiu de ură, se bucură şi de un măr...Noi mulţi ne-am pierdut aceste simţuri”.

În câteva zile, s-au adunat 4.000 de lei, iar 24 de copii cu dizabilităţi, însoţiţi de personal de specialitate, au fost într-o excursie de două zile la Bicaz şi Piatra Neamţ.

“Totul a fost minunat -  i-a transmis Ionel Ivan, preşedintele Asociaţiei Blijdorp România, suceveanului cu suflet mare – Să aveţi parte de aceeaşi bucurie pe care aţi reuşit să o faceţi acestor copii. Respect!”.

Iar Vasile Bolohan le-a mulţumit celor care l-au ajutat şi, la rândul său, i-a asigurat că “eu am să fiu gura care strigă pentru copiii orfani. Am să fac tot ce pot şi pot să strig celor plecaţi să nu uite de ce au plecat şi să îşi amintească când le-a fost greu”.

Tineri sportivi, ajutaţi de Vasile.  “Un om deosebit, nici nu am cuvinte să-i mulţumesc”

Vasile Bolohan nu a rămas impasibil nici când a aflat că un prieten de-al său, Andu Vornicu, fost sportiv de performanţă, a preluat secţia de box a municipiului Suceava, unde antrenează voluntar zeci de copii, însă micuţii pugilişti nu aveau mai deloc echipament.

A făcut tot posibilul şi în mai multe rânduri a trimis, la Suceava, la secţia de box, mănuşi, saci de box, palmare şi alte echipamente specifice acestui sport.

“ Cam 80% din echipamentul din sală este de la Vasile. Un om deosebit, nici nu am cuvinte să-i mulţumesc”, povestea zilele trecute antrenorul de box Andu Vornicu.

Rezultatele obţinute de tinerii pugilişti de la Suceava, care au reuşit să adune zeci de medalii la competiţiile interne, dar şi internaţionale, au fost răsplata lui Vasile, mărturiseşte acesta din urmă.

La începutul acestei luni, suceveanul din Leeds a trimis nouă perechi de încălţăminte şi ciorapi pentru copii de la un orfelinat, dar şi un cărucior pentru persoane cu handicap locomotor tot pentru un minor dintr-un centru de plasament.

“Prima noapte, pe străzi. Aveam 14 ani şi jumătate. Era noaptea, frig, îmi era foame”

Vasile ştie ce însemnă suferinţa. A învăţat-o de mic, după ce tatăl său a ajuns la puşcărie, pentru tentativă de omor, iar mama s-a “luat” cu un aşa-zis prieten de-al soţului, a vândut apartamentul şi s-a mutat la ţară, într-un sat din Botoşani. “Aveam 14 ani şi jumătate - nu poate să uite drama prin care a trecut Vasile. Era noapte, frig, îmi era foame. Am mers şi m-am culcat în uscătorul blocului unde locuiesc, trecând pe lângă uşa apartamentului unde locuisem până în acea zi. Senzaţia e greu de descris. Cu nişte preşuri luate din alte blocuri, de la uşi, m-am învelit şi m-am culcat acolo. (...)”.

A trebuit să înveţe să trăiască singur pe străzi. Era doar un copil. Fără vină. Aşa cum sunt cei pe care se luptă acum să-i facă să zâmbească.

Mărturiseşte acum, după aproape 30 de ani, că nici atunci, când i-a fost foarte greu, nu a uitat să se roage. “Celor care le-am făcut bine în viaţă şi mi-au mulţumit le-am spus întotdeauna: <Nu îmi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că El m-a trimis la tine!>. Aşa îi arăt eu lui Dumnezeu mulţumirea mea faţă de El”.

Rugăciuni din puşcărie: “Am tot sperat să am ocazia să fac ceva bun în viaţa mea”

Abandonat pe străzi, Vasile a intrat inevitabil în tot felul de anturaje dubioase, iar la 24 de ani a ajuns la puşcărie. Pentru tentativă de furt. La Costineşti, dintr-o casă de vacanţă. A găsit o cameră de filmat şi câteva haine, dar a fost prins în flagrant. Victima, avea să afle ulterior, un cunoscut reporter al unei televiziuni centrale.

“Am fost condamnat la trei ani şi şase luni. Acolo, în puşcărie, am avut timp să reflectez la mine, viaţa mea sau ce voi face de acum încolo. Și nu am încetat să mă rog. A trecut greul şi am ieşit <mai curat spiritual>. Am tot sperat să am ocazia să fac ceva bun în viaţa mea. Mi s-a deschis o poartă care avea să schimbe cursul vieţii mele şi nu numai”.