Amintiri din Comunism

Un bolşevic de marcă al Sucevei, curat cominternist, era tovarăşul Evghenie Nicolaev. Aşa s-a numit până în 1964, când a început aşa-zisul proces de independenţă, fals de la un capăt la altul. Tovarăşul Nicolaev a devenit Eugen. După nume părea a fi rus, dar, vorba lui Marko Béla despre faptul că fostul şef bolşevic al pionierilor Iuliu Füro era maghiar cum era el mitropolit, aşa şi Evghenie era rus cum sunt eu mitropolit. Basarabia a dat mulţi bolşevici cominternişti patriei noastre, spre fericirea ei, care fericire s-o aibă şi alţii. Soţia lui era profesoară de rusă. Numai că, din nefericire, limba rusă puţini au învăţat-o. Unul sunt şi eu şi regret, adică am regretat mai demult. Cominterniştii suceveni veniţi precum cavalerii apocalipsului în 1944 au ras de pe faţa pământului putreda orânduire burgheză, evident, fără deosebire de naţionalitate, religie, limbă etc. Ideea în sine era iacobină: toţi cei bogaţi sunt duşmanii poporului. Ceea ce este perfect adevărat astăzi în România noastră, care seamănă mult cu ţara care i-a dat pe Simon Bolivar, Gabriel Garcia Marquez şi Shakira: Columbia. L-a dat şi pe Pablo Escobar, şi pe alţi mari traficanţi de droguri. Nicolaev e numele unui oraş din Ucraina. Tovarăşul Evghenie de până în 1964 a fost pus de partid în mai multe posturi de conducere. În epoca de aur a apus cariera de glorie a lui Eugen Nicolaev şi a ajuns mai spre marginea organelor judeţene de partid. Sinistrul Nicolschi era tot basarabean.

Prin 1980, savanţii istorici bolşevici de atunci au formulat teoria statului centralizat dac, de la întemeierea căruia de către Burebista s-ar fi împlinit atunci, chipurile 2050 de ani. Cu acea ocazie Ceauşescu a pus să se bată (ca în vechime) două monede din aur, care s-au vândut numai în străinătate, pe dolari, lăsându-i cu amarul în suflet pe unii mari numismaţi români, inclusiv doctorul său personal, acad. Proca, fost ministru al sănătăţii. Pe un ban, sau orice obiect din aur găsit la un cetăţean liber al republicii a doua (socialistă) era scris, figurat vorbind, puşcărie. Aurul era strâns la Banca Naţională pentru plata datoriei externe. A fost luat şi din marile muzee. Şi totuşi, în Suceava, lângă fostul ONT, pe str. N. Bălcescu, era magazinul de cadouri, cu verighete din aur de 14k, la suma de 250 lei. Am mai spus undeva că puteam cumpăra mai multe, dar asta era în 1965-1970, poate şi mai târziu, oricum, până la epoca de aur. Nu te puteai căsători fără verighetă, o tradiţie burgheză. Oficiosul devenit datorită uzului limbii ofiţerul stării civile nu cerea inelele. Cei câţiva oaspeţi, rude şi prieteni, aduceau flori de plastic, la modă atunci. Să ţină veşnic... Pe cei mai cunoscuţi tineri îi căsătorea însuşi preşedintele sfatului popular orăşenesc sau municipal. Între 1964 şi 1970 era preşedinte tovarăşul Radu Alexandru. Cum eram toţi atei, preoţii nu prea aveau de lucru la nunţi în oraş. La ţară, da. Cununia civilă se făcea la primărie joi, iar duminică tot alaiul după datina străbună, care mie nu mi-a plăcut niciodată. Mai ales cel de înmormântare. Tovarăşul Bobu Emil era tot prim-secretar la judeţ, Eugen Nicolaev şef de secţie sau altceva, secretarii ţineau pe umerii lor cincinalele, programul şi statutul partidului, construcţia victorioasă a socialismului. Primul secretar al CC al PCR devenise secretar general. În URSS, prim-secretar fusese Hruşciov, apoi Brejnev (din 1964). Problema era complexă cu secretarii generali. Până şi ziarele şi revistele bolşevice aveau secretari generali de redacţie. Şi alte instituţii aveau secretari generali. Tovarăşul Ceauşescu găsea pe birou dimineaţa Scânteia cea bătrână. În acele timpuri, prin 1970, oarecum liberale, încă o mai răsfoia. Pe atunci vedea mai bine, nu avea încă nevoie de litere mari. Caseta redacţională era plasată pe pagina a doua, de regulă, jos. Redactor-şef cred că era Constantin Mitea. După un adjunct urma secretarul general de redacţie. Încă un secretar general? Dumitru Popescu-Dumnezeu a acţionat prompt: dispar toţi secretarii generali din ziare şi reviste şi pe unde ar mai fi rămân secretari. Partidul numai are această prerogativă imprescriptibilă de a avea secretar general. Nu au fost iertaţi nici MAN, nici guvernul, care avea încă preşedinte şi se numea Consiliul de Miniştri. Când a întemeiat cea de-a doua republică (socialistă), precum de Gaulle cea de-a cincea republică franceză, s-a pus iarăşi problema preşedinţilor. Consiliul de Miniştri avea preşedinte, post ocupat şi de mareşalul Antonescu în trecut, sindicatele aveau preşedinte, până şi CAP-urile aveau preşedinţi.