Idei şi fanatici

Nu mai trebuie demonstrat în ce măsură astăzi, în era proliferării cancerigene a „informaţiei” (voi explica ghilimelele), ideile conduc lumea. Le mai spunem şi manipulare şi toată lumea caută să se „vaccineze” împotriva acestei boli. Nu-mi fac iluzii, nu cred că există vaccin, doar unii suntem mai vulnerabili, alţii au ceva anticorpi. Noua ordine a poliţiei ideologice mondiale elimină, de exemplu, pronumele de gen masculin sau feminin, în favoarea unuia „neutru”. Prostie, ar spune un om cu bun-simţ. Numai că însuşi bunul-simţ este incriminat cel mai abitir. El a fost eliminat din componenţa umanului. Bunul-simţ îţi spune că există, deosebiţi, bărbaţi şi femei? Ideea la modă îţi spune că nu există deosebire de gen. Ideologia aboleşte însăşi biologia şi sexul devine ceva convenţional, pe care şi-l alegi şi îl schimbi la fel cum îţi alegi ţinuta de dimineaţă. Există un fanatism bine atestat istoric al „ideii unice” („teme-te de omul unei singure cărţi” spunea Toma d’Aquino) care a făcut sute de milioane de victime. Acum trăim în epoca postfanatică a unui fanatism „open minds”. Adică un fanatism lax, al acceptării a orice, în numele „deschiderii minţii”. Nu vă iluzionaţi, şi acesta va face cel puţin tot atâtea victime.

Ne spune bunul-simţ că o familie este compusă (biologic) din tată (sex masculin, penis), mamă (sex feminin, vagin) şi copii rezultaţi în urma unui act sexual? De ce trebuie să fac aceste precizări ridicole? Pentru că vine fanaticul „toleranţei” (e oximoronul vremii noastre) şi îmi spune că familia e orice altceva, numai asta nu, că „schema” de mai sus e perimată, retrogradă, fascistă, bigotă, medievală etc. Iar dacă jocul genetic te-a dotat cu testicule sau cu sâni, nu-i nimic, asta este un mic inconvenient care se poate schimba la fel de uşor cum îţi schimbi culoarea părului. Că neofanatismul „tolerant” are o fundamentală dimensiune politică nu mai trebuie demonstrat aproape. Iată, spre ilustrare, pe unul dintre site-urile cele mai serioase de la noi, următoarele afirmaţii: „Or, tocmai de aceea, referendumul e un pericol şi semnul unui eşec politic: ordinea şi pacea internă trebuie restaurate astfel încât să nu se ajungă la alegeri atât de dureroase. Căci referendumurile există doar pentru acele situaţii de urgenţă, în care politicienii nu îşi pot asuma singuri viitorul. Aceasta nu e o astfel de situaţie şi nici nu trebuie să devină una”.

Dacă luăm de bună teza democratului autor, Elveţia este o ţară eşuată politic, detestabilă pentru că apelează insistent la referendumuri pe tot felul de subiecte, iar situaţia familiei din România nu ar trebui decisă de populaţie într-o consultare publică (au, ce treabă are populaţia cu familia şi cu sexul?), ci strict de către politicienii noştri, adevărate exemple de inteligenţă, cultură, discernământ, clarviziune şi profesionalism, după cum bine ştim. Este vorba evident în citatul nostru, nu am vrut să precizez dinainte, de proiectatul referendum în chestiunea definirii corecte a familiei. Teza expusă de autor arată în toată nuditatea ei hidoşenia fanatismului care, sub voalul toleranţei, îşi ascunde antidemocratismul şi propensiunea dictatorială. Fraza de mai sus se poate traduce cam aşa: voi prostimea e periculos să decideţi într-o chestiune atât de complicată cum e familia, asta o hotărâm noi, elita autodecretată cu minţi deschise, voi nu aveţi decât să vă supuneţi, sub pedeapsa de a fi (deocamdată numai) ostracizaţi. E foarte ciudată ura asta a susţinătorilor democraţiei împotriva referendumului, una dintre formele cele mai simple şi clare ale acesteia.

Am văzut săptămâna asta un filmuleţ de animaţie cam pentru vârsta 8-10 ani, despre dragostea dintre doi băieţi. Atenţie, nu prietenia: hai, ne împrietenim şi să mergem să batem mingea sau să ne dăm cu rolele, ci dragostea, inimioara care (săraca!) bate şi e sfâşiată. Iată cum, sub masca generoasă a toleranţei, se induc copiilor idei. „Că voi egalitate, dar nu pentru căţei”. Acum aproape două veacuri, la începuturile democraţiei româneşti, fabulistul surprindea candid ambivalenţa limbajului demagogic. Acum, la apusul democraţiei, regăsim (de ce nu mă mir?) aceeaşi stare. „Masele” au devenit mult prea periculoase pentru democraţie, ea trebuie lăsată în seama „experţilor”, „tehnicienilor”, „specialiştilor în comunicare”, cu alte cuvinte a ideologilor care proclamă unghiul sub care trebuie deschise minţile. Nu noi decidem, noi suntem prostimea, decid ei. Sofistic până la marginile putinţei, autorul citatului de la care am pornit aruncă în aer ameninţarea unei sciziuni sociale grave dacă se face referendumul. Cu alte cuvinte: ori acceptaţi ce zicem noi, ori se lasă cu război civil. Cam asta înseamnă toleranţa, aşa cum o proclamă „minţile deschise”. Eu aş prefera minţi cu discernământ…

Cristian Crăciun