Amintiri din Comunism

Decopertarea muntelui Călimani din frumoasa noastră Bucovină a fost o operă măreaţă, chiar dacă nu a fost găsit blestematul de sulf. Munca politică, evident, s-a desfăşurat la un înalt nivel. Sediul central al activiştilor şi gazetarilor locali era, evident, în casele partidului, sindicatului şi în cele câteva restaurante şi cârciumi din Vatra Dornei. Zile întregi, întrebând la telefoanele lor fixe discrete unde este şeful cel mare, primul secretar, iar apoi urmau alţii, dar pe ei îi interesa îndeosebi tovarăşul Panaitiu. Dacă nu pornea şi el spre Călimani, unde aerul era perfect ozonat, iar băutura celebră era afinata (chiar foarte bună), activiştii de partid şi cei de partid şi de stat luau afinată şi mâncau frigărui şi cotlete duble de porc. La felul trei se servea în centru brânză cu smântână şi mămăliguţă. Şi totuşi venea o zi când primarul şi primul secretar din Vatra Dornei, doctor şi folclorist, le dădea o maşină să se apropie de muntele selenar. Între timp, ficatul distinşilor lucrători în munca de la om la om, sau de la beţiv la beţiv, căci şi sărmanii lucrători care treceau prin foc şi pară muntele se întreţineau şi ei cu alcool, ficatul deci suporta din greu toxinele alcoolului, pregătind viitoarele ciroze, care aveau să încununeze gestul suprem al bravilor soldaţi ai partidului, în adăposturile subterane definitive, adânci de doi metri. Nu ştiu cine a legiferat această adâncime pentru liniştea şi fericirea eternă a fiinţei umane. Alţii, evident, sunt coborâţi în adăposturi betonate, tot în împărăţia bacteriilor. „Munca politică, tovarăşi, cere sacrificii, nu de mult am semnat angajamentul solemn de credinţă veşnică iubitului nostru secretar general, pentru cauza partidului ne vom da viaţa, tovarăşi, fiindcă obiectivul fundamental al politicii partidului este creşterea bunăstării poporului nostru muncitor“. Tovarăşul Panaitiu, orator prin excelenţă, putea vorbi şi 3-4 ore. Sigur că nu-l depăşea, doamne fereşte, pe secretarul general, care citea raportul la congresele partidului în 5-6 ore. El ar fi vrut totdeauna să termine mai repede, dar Sala Palatului, plină ochi, ovaţiona şi făcea genuflexiuni timp de două ore şi jumătate. Cum să-i oprească, ce să facă bietul secretar general, dacă poporul, prin cei mai înaintaţi şi curaţi fii ai lui îl iubea cu atâta ardoare. Până la urmă s-a dovedit, în cazul genialului preşedinte al RSR, dar şi al altor foşti dictatori, că iubirea prea multă strică şi te duce în faţa gloanţelor trase de copiii „pe care noi i-am crescut şi educat, noi le-am dat cravată de pionier şi carnet de utecist, noi le-am dat indemnizaţie pentru a creşte mari şi frumoşi, noi i-am iubit ca pe copiii noştri şi acum vin cu pistoalele mitralieră AKM (aşa le ziceau românii) să ne secere ca pe nişte criminali“ (din ultimele vorbe şi gânduri ale doamnei Elena Ceauşescu). Cu mulţi ani în urmă, când încă trăia marele Stalin, propaganda comunistă de pretutindeni o ridica în slăvi pe doamna Eleanor Roosevelt, fostă, într-adevăr, primă doamnă a Statelor Unite vreme de aproape 12 ani. Record absolut. Devotată soţului său, prietenul cel mai de nădejde al Uniunii Sovietice în timpul războiului, doamna Roosevelt era în fruntea luptătoarelor pentru pace din întreaga lume. Sigur că a fost şi preşedinta Federaţiei Mondiale a Femeilor Democrate, care luptau cu toată fiinţa lor pentru pace, vorba tâmplarului Max Rosemblat, în toate poziţiile. Dacă era nevoie, luau şi arma în mână pentru apărarea păcii. FBI îi făcuse, evident, un dosar de cadre, iar sinistrul senator McCarthy o acuza chiar că e comunistă. Pe doamna fostă primă o durea însă în vârful degetului mic de la mâna stângă. Nichita Sergheevici Hruşciov o premiase chiar şi în 1959, când a vizitat S.U.A., după cum se ştie. Mergând cu un avion Antonov direct de la Moscova la Washington, fără escală, s-a întâlnit cu doamna Roosevelt la reşedinţa acesteia. Fondatorul marii superputeri militare, politice, economice şi financiare nu s-a bucurat de preţuirea urmaşilor şi a cetăţenilor ţării. Niciun mare aeroport nu-i poartă numele, niciun monument memorial în capitală, nimic. Dacă mai trăia zece ani putea păţi ca Ceauşescu al nostru, sau ca Kennedy. Tiranul Adolf Hitler, pictor şi arhitect ratat, caporal în război, ajuns cancelar, l-a subestimat catastrofal pe liderul S.U.A., cu picioarele parţial paralizate, e adevărat, dar cu o minte politică genială. Celălalt tiran, Iosif Stalin (aşa semna scrisorile către Roosevelt şi Churchill) a intuit exact potenţialul uriaş al S.U.A. şi a acţionat ca atare.

Muntele sau vârful Călimani de lângă Vatra Dornei există şi astăzi, fără pământul de pe el. Rezistă vântului şi ploilor, rezistă tuturor calamităţilor naturale. Cele făcute de clasa noastră muncitoare au fost lovituri dure, toate maşinile care l-au decopertat au fost sută la sută româneşti. Sută la sută româneşti au fost cele câteva platforme de extragere a petrolului din Marea Neagră, despre care nu mai vorbeşte nimeni astăzi. Au vorbit mult demnii reprezentanţi ai clasei muncitoare, crema cremelor naţiunii române, activiştii de partid. Băutura naţională a provinciei Bucovina, afinata, făcută cu fructele de pădure şi spirtul de la Rădăuţi, care după 1990 i-a îmbogăţit pe reprezentanţii noii clase conducătoare, adică un grup local din Suceava şi un distins fost ministru al agriculturii şi ambasador la Beijing, plecat şi el în fundul iadului. Se aduceau, între altele, mari cantităţi de zahăr şi de orez din China, la vama noastră erau declarate degradate, deci puteau atenta la sănătatea bravului nostru popor, aşa că erau duse la fabrica de spirt din Rădăuţi, făcută încă de austro-ungari. Cu un telefon fix şi cu pilele şi relaţiile consfinţite în epoca de aur, activiştii au salvat sănătatea poporului român, fericindu-i însă pe vajnicii noştri beţivi, care până la 60 de ani puteau bea chiar şi unul sau doi litri de vodcă făcută într-o localitate botoşăneană cu o veche mănăstire: Vorona. Voronskaya a mai ajutat la menţinerea în echilibru a bugetului pensiilor, trimiţându-i în cutia de scânduri de brad sau stejar, numită pompos sicriu, din pământ am venit, în pământ mergem, cântau preoţii cu bucurie interioară, pentru tot ce se putea lua de pe mort, vorba mamei. La moartea ei, conform tradiţiei, un mare coş de nuiele cu produse alimentare şi ştergare pluşate, cumpărate de răposata mea mamă cu pensia ei de văduvă de război, redată în 1967 de cel mai iubit fiu al poporului român, pe care eu, Saveta Pînzar, l-am iubit ca pe propriii mei copii, săracii, că sunt duşi de mult de lângă mine şi eu stau singură şi aştept moartea, coşul cu darul către popă, săracul şi el, a venit şi el două seri la rând la priveghi, ceea ce n-au făcut copiii mei plecaţi, a fost pus într-un colţ al bisericii din Costâna de pălimar, omul cu cheile şi cu curăţenia bisericii. Dascălul cânta şi el partitura lui.

Spirtul de la Rădăuţi i-a îmbogăţit pe unii tovarăşi, dar fabricile şi uzinele distruse şi vândute pe cine i-a îmbogăţit? Tot pe vechii tovarăşi de pe la gostaturi, cuascuri, ferme şi alte bunuri funciare ale poporului român, care stăteau acum în biroul ca un sanctuar al primilor secretari şi în cel al prim-vicepreşedinţilor consiliului popular judeţean. Dumnezeu să-i ierte şi pe cei duşi definitiv? Eu aş zice să nu-i ierte, să care smoală cât mai multă. Pe tovarăşul Panaitiu Cel de Sus (oare unde-o fi susul în Univers?) din galaxia noastră sau din Andromeda să-l ierte definitiv şi irevocabil, eu, care m-am luptat ani la rând să ridic la cotele cele mai înalte munca politică şi ideologică, să mobilizez oamenii muncii prin toate formele propagandei, pentru depăşirea sarcinilor de producţie, cât mai multe cincinale în patru ani şi jumătate, că acum genialul nostru conducător, bietul de el, a renunţat la cincinale sub cinci ani, o gândire cu adevărat revoluţionară, a şoptit în final tov. Panaitiu. În toată opera de construire a socialismului în iubita noastră ţară a fost un singur cincinal realizat în patru ani şi jumătate. A fost o victorie istorică a poporului român, condus de partid. Dar ce se întâmplase oare cu producţia din jumătatea de an economisită prin elanul clasei muncitoare? Conducerea ştiinţifică şi planificarea ultraştiinţifică nu ne-au explicat. Nu s-a văzut nicăieri acel surplus de producţie. Dar cum cifrele de plan erau mobile şi imprevizibile, oamenii muncii raportau, prin reprezentanţii lor, cele mai năstruşnice baliverne. Dar, oricâte baliverne ne spuneau, noi fabrici şi uzine apăreau în toate colţurile ţării, în timp ce poeţii şi prozatorii scriau încă ode dedicate unicului fenomen – cincinal în patru ani şi jumătate –, în timp ce compozitorii compuneau muzica patriotică cântată de artişti care mai mult câştigau la nunţile tinerilor patriei noastre, să ştie viitorul ce măreţe vremuri trăiau în ajunul şi în plenul epocii de aur.

Am amintit cu altă ocazie de vizita finală a preşedintelui Ceauşescu în Călimani. Cu şapca şi canadiana lui de revoluţionar şi vânător, cu mănuşi din piele neagră (era rece în munţi), secretarul general a coborât din elicopter, a făcut câţiva paşi şi a privit muntele gol, fără sulf. Nici nu s-a uitat la activiştii suceveni, în frunte cu primul-secretar, dă-i naibii de idioţi, şi a urcat din nou în elicopter. Un murmur de-al lui a fost luat drept o înjurătură, dar n-a fost aşa, el se adresa părinţilor înmormântaţi cu preoţi, dă-l naibii de ateism, sunt părinţii mei, iată ce mi-au făcut bandiţii... şi sunt şi fugiţi din ţară, o să-i bată blestemul poporului nostru liber şi independent!