Amintiri din Comunism

Revenind la expresii de acum câteva zeci de ani, unele, cu înţelesuri mai subtile, dar nu greu de descifrat, se refereau la prieteni de-ai noştri căsătoriţi, mai în vârstă. Una din ele suna cam aşa: „B. C. are doi morţi în casă”. Alte comentarii nu se mai făceau, se subînţelegeau.

Prin 1967 vedeam primele ediţii ale concursului „Cerbul de aur”. Erau organizate impecabil şi transmise de TV. Evident, totul era coordonat de un talentat cineast, Tudor Vornicu. La recitaluri erau invitaţi cântăreţi şi cântăreţe din Occident şi chiar din SUA. Paul Anka, de exemplu. Predominau francezii şi italienii. Juliette Gréco, Charles Aznavour, Enrico Macias, originar din Algeria, cu frumoasa lui melodie Soţia prietenului meu. Aznavour avea două capodopere: La bohèmeşi Isabelle. Rita Pavone era o micuţă italiană care cânta numai de jos, de pe podeaua scenei. A fost prezentată drept bomba atomică a Italiei, deşi nu a impresionat atunci publicul de la noi. Spectacolele de televiziune din anii 1960-1970 aveau o ţinută deosebită, cu regizori de sunet, de imagine etc. buni profesionişti. Cine-şi mai aminteşte noaptea întreagă din vara lui 1969 când a fost transmisă în direct aselenizarea? Erau doi reporteri: Tudor Vornicu şi dr. Andrei Bacalu, plecat de mult în Israel. Interesant este că peste câţiva ani Toma Caragiu şi Nicu Constantin au făcut un scheci de televiziune, parodiindu-i pe cei doi comentatori, mai ales pe Tudor Vornicu, care vorbea prea mult tot timpul, în timp ce colegul lui, cu casca de traducător, prindea puţin timp. Într-adevăr, privitorii la TV voiau să-l asculte mai mult pe traducător. Ar trebui reluată la TV acea bijutierie artistică făcută de Toma Caragiu şi Nicu Constantin. Evident, era o şarjă colegială, Tudor Vornicu fiind atunci în viaţă. A dispărut prematur, nu după mult timp.

Preşedintele Nixon, beţiv şi slobod la gură, i-a întâmpinat pe cei trei astronauţi care au fost pe lună undeva în Oceanul Atlantic. Capsula lor ajungea în apă, cele ruseşti pe uscat. Acum se spune că erau aproape de scufundare şi de înec.

Creionul chimic este simbolul funcţionarului venit din capitalism prin anii 1950. El este şi simbolul luptei proletariatului împotriva păturii funcţionarilor, caricaturizaţi în ziare, reviste, filme etc. Paradoxal, dar creionul chimic este simbolul unei birocraţii foarte reduse. Actele tipizate erau completate cu creion chimic, cu plombagină între două foi. Pe primul exemplar funcţionarul uda mina creionului în general cu limba şi ieşea un scris precum cel cu cerneală. Oricum, hârtiile scrise cu creion chimic nu mai puteau fi falsificate. Cu creionul chimic lucrau toţi funcţionarii de la oraş. Evident, erau acte care trebuiau scrise cu cerneală, iar unele mai deosebite, de stare civilă, cu tuş negru. Bonurile şi facturile erau scrise obligatoriu cu creionul chimic. Cerneala avea un defect. Ea era frumoasă şi la începuturi se usca cu cenuşa de la sobă, până a apărut sugativa, prin 1955. Adeverinţele tipizate cu cerneală puteau fi falsificate. După aproape 50 de ani, mărturisesc că şi eu, în prima mea tinereţe, la Botoşani, am schimbat, eliminând cerneala în apă caldă, destinaţia unei adeverinţe, de la necesară la policlinică, la necesară pentru înscrierea în clasa a opta, prima de liceu. Legea cerea un an vechime în producţie. Bătrânul secretar al liceului „Laurian” m-a prins, nu ştiu cum, şi mi-a dat dosarul, dojenindu-mă. Pentru un scop atât de nobil, învăţătura, eu aş fi închis ochii, eu, tânărul care tăcea spăşit. Dar acel tânăr încălca o lege absurdă, eliminată în al doilea an. Nu mai povestesc cum mi-am făcut mutaţia în acel frumos oraş, care era închis, precum Bucureştiul, de onorabilul partid muncitoresc. Era interesantă metoda închiderii oraşelor, care nu mai aveau nevoie de nimic, toate posturile fiind ocupate. Ca să te angajezi undeva (asta era valabil în toate oraşele din ţară) şefii de cadre cei atât de răi şi de bolşevici şi semianalfabeţi îţi cereau să-ţi faci mutaţia, în cazul în care era un post liber. Am mai remarcat cu altă ocazie, în luminosul comunism puteai fi şomer luni şi ani de zile, puteai să crăpi de foame, pe partid îl durea în cot, sau altundeva. Ei atunci aplicau reguli cu adevărat capitaliste. „Ce stat social, tovarăşi? Cine nu munceşte nu mănâncă, dumnezeii mamii lor de beţivi”, vorba tovarăşului secretar Panaitiu, cu mult mai târziu. „Hai, plimbă ursul”, se tachinau tinerii de pe atunci (când cineva era inoportun). „Sictir” era deja interjecţie. Eu i-am scris o scrisoare unui fost coleg care nu avea milă de tinereţea mea fără locuinţă, cu un singur cuvânt: sictir!

Consider că una dintre cele mai profunde expresii populare este următoarea: „unde a dus mutul roata şi surdul iapa”. Ea are o mare varietate de sensuri: primul este că cineva a încurcat lucrurile, devenite imposibil de descâlcit. Ţăranul genial analfabet care a rostit prima dată această bijuterie lingvistică a exprimat de fapt o stare generală dintr-o familie, poate dintr-o comunitate chiar. Eu aş pune drept emblemă comunismului această expresie, în locul lozincii „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Toate în socialism, condus de partid şi construit de viteazul nostru popor se conformau perfect cu glorioasa, graţioasa şi plina de umor expresie „unde a dus mutul roata şi surdul iapa”. Aiureală totală. Mama o folosea când aveam 8-10 ani. Conotaţia specială era totuşi ironică, în sensul hazului de necaz.

Meandrele memoriei mă duc la unul din celebrii armeni din Botoşaniul tinereţii mele de aur (în practică era iadul pur): domnul Lişman, onorabila mea gazdă, care sărbătorea în stilul lui caracteristic de mare patriot şi iubitor al comunismului zile de mare înălţare spirituală: 1 mai, 23 august, 7 noiembrie (25 octombrie), cam acestea trei în special. Distinsul domn Lişman, muncitor necalificat pe la ICRTJ de lângă gară, avea atunci doar o zi liberă la fiecare sărbătoare care cădea în timpul săptămânii. Mai târziu, ilustrul nostru conducător Nicolae Andruţa Ceauşescu a mai adăugat câte o zi la fiecare, mai puţin pentru 7 noiembrie, pentru fericirea iubitului nostru popor. Cuvântul neam era fascist, iorghist, legionar, gândirist etc. Cei care l-au folosit stăteau bine în închisorile statului, pe mâncare şi cazare gratuite. În fine, domnul Lişman arbora mai întâi la poartă, cum am mai amintit undeva, steagul ţării noastre dragi. Nu ştiu dacă nu avea şi unul al partidului, fiindcă pe poarta de la intrare erau înălţate două, ca drapelele marilor unităţi de luptă ale glorioasei armate române, care a cam pierdut războaiele de după Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. În casă, devenit tovarăşul Lişman (aşa-i ziceau la serviciu), gazda noastră bea vârtos vin de Botoşani singur-singurel şi emitea cu glas baritonal celebra lozincă: „Ura, trăiască p.....!” Ca un veritabil şaman sau preot aztec, el glorifica organul suprem de creştere şi dezvoltare a tinerei generaţii. E adevărat că îşi exprima în acest fel şi stadiul relaţiilor dintre el şi partid, dintre el şi comunism.

Noi, chiriaşii flămânzi şi goi, ca în poezia lui Coşbuc, adulmecam doar mirosurile de carne friptă cu care se hrănea în acele zile eroice proletarul Lişman, pramatie de mare clasă. Era, în fond, primul dizident cunoscut de mine şi luptător împotriva comunismului.

Adevărul era că şi noi, chiriaşii flămânzi, eram de acord cu atitudinea domnului Lişman. Eram şi noi dizidenţi. Partidul şi ţara erau conduse atunci (1960) de tovarăşul Gheorghiu-Dej, care desăvârşea construirea socialismului. E adevărat că încă mai aduna grupuri de intelectuali din timpul burgheziei şi-i băga în puşcăriile patriei. Asta până în 1964. Urmaşul lui celebru, tovarăşul Ceauşescu Andruţa Nicolae, în câţiva ani a trecut peste desăvârşire, chiar peste faza ultimă, raiul proletar pe pământ, comunismul, direct la epoca de aur. Simplu. Bătrânii Marx şi Engels au greşit cu dispariţia statului şi partidului în comunism. „Cum, tovarăşi”, explica mai târziu secretarul Ştefan Panaitiu, „unde să dispară măreţul nostru partid, dă-o dracului, cine mai conduce acest popor? Secretarul nostru general a stat şi a gândit tovarăşi, a gândit pentru noi, pentru voi, care staţi prin cârciumi în loc să faceţi muncă politică, a gândit genial tovarăşi: partidul nu moare în vecii vecilor, rolul lui va creşte în comunism. Acum, la treabă!” În dreapta lui stătea aproape întotdeauna şeful secţiei de propagandă. Suceava a avut mai multe personaje călite de partid care au îndeplinit acest important rol. Unii s-au dus la poarta iadului, nu, că ziceau că-s atei: „nu credem în superstiţii, tovarăşe secretar, n-au crezut nici părinţii noştri, suntem atei de multe generaţii”. „Sunteţi pe dracu, aţi fost botezaţi, statutul partidului nu prevede aşa ceva, oricum, mai bine decât pocăiţi, sectanţi, dumnezeii mamii lor! Nu mai umblaţi cu fofârlica, la gura minelor şi la punctele de exploatare a lemnului, în Călimani să ducem cuvântul tovarăşului secretar general, să mobilizăm, tovarăşi, să se termine dracului cu muntele că vine în inspecţie secretarul general să vadă milioanele de tone de sulf, bun pentru export. Plătim noi datoria bandiţilor de cămătari capitalişti, cu David Rockefeller am dat mâna la Casa de Cultură. I-am arătat noi cum cântă şi dansează românul, ce naiba, suntem un popor viteaz”, ar fi spus tov. Panaitiu. David Rockefeller s-a dus şi el în iad, sau în altă parte, bancherii puteau cumpăra tot raiul, cu tot cu Sf. Petru. Banca lui prosperă, în timp ce lumea occidentală, centrală şi răsăriteană, plus eroicul popor american au plătit multe mii de miliarde de dolari pierdute pur şi simplu din marile bănci. Cel care a furat vreo 50 de miliarde a primit 140 de ani de puşcărie, e adevărat, dar banii au cam dispărut şi nu s-au prea găsit.

NOTĂ: Reamintesc cititorilor că textele din această serie fac parte din categoria literară a pamfletului.