Familia întemeiată de un bărbat şi o femeie, singura formă de familie pe care şi-o doresc românii (I)

Câţi dintre noi nu am citit sau recitit, în anii fragezi ai existenţei noastre, opera ,,Amintiri din copilărie”, scrisă de genialul scriitor Ion Creangă? Peripeţiile lui Nică, obrăzniciile fiului Smarandei din Humuleştii Neamţului ne-au înfrumuseţat copilăria, trezind în sufletul fiecăruia dintre noi un respect profund pentru lumea satului moldovean de altădată, în care buna rânduială şi bunul-simţ se aflau la loc de cinste, fiind cultivate în familie încă din primii ani de viaţă. Pentru că nostalgia autorului nu cuprinde doar copilăria sa fericită, ci şi întregul univers familial în care s-a născut şi a crescut scriitorul Ion Creangă.

Mi-am ales acest exemplu în încercarea mea de apărare a acestei instituţii vechi şi sacre a familiei, deoarece exprimă perfect ceea ce a însemnat şi înseamnă pentru mulţi dintre români familia ca formă tradiţională de convieţuire dintre bărbat şi femeie, având ca scop, printre altele, şi acela al procreării, ca prelungire a dragostei conjugale. Cred că astăzi se impune şi mai mult revenirea la unele forme tradiţionale de convieţuire între semeni, într-o societate modernă în care se caută alternative pentru orice, chiar şi pentru familie. Mă refer la o familie tradiţională, puternică, echilibrată, ancorată atât în spaţiul bisericesc, cât şi în cel şcolar şi social. Societatea postmodernă în care trăim a erodat de zeci de ani raporturile fireşti între cei trei piloni ai educaţiei: Familie - Şcoală - Biserică, cea mai şifonată dintre toate fiind familia, celula de bază a societăţii. Iar dintre membrii familiei, cei mai mult sunt afectaţi copiii, care au o fragilitate emoţională datorată vârstei şi nu numai.

Lipsa de timp a unor părinţi pentru comunicarea suficientă cu copiii lor, generată de un sistem economic concurenţial, nesiguranţa zilei de mâine şi stresul continuu care-i seacă de energie pe angajaţi au produs un gol interior în sufletul multor copii, pe care aceştia au încercat să şi-l umple apelând la tehnică (internet, IPhone, IPad) şi la reţele de socializare (Facebook). Acest gol sufletesc al copiilor este sesizat mai ales în spaţiul şcolar, unde lipsa de interes pentru învăţătură, pentru cultură sau pentru orice tip de activitate didactică creşte cu fiecare an care trece. Nu doresc să generalizez, ci doar să punctez această realitate dureroasă, deoarece sunt şi elevi eminenţi care, educaţi în familii responsabile, sunt capabili nu doar de performanţe şcolare, ci şi de un comportament civilizat, bazat pe politeţe şi pe respectul faţă de cei din jur. Lipsa de interes a unor copii nu se rezumă doar la spaţiul şcolar, ci şi la alte activităţi recreative, care parcă nu au acelaşi ,,gust” dacă lipeşte accesoriul: telefonul mobil, centrul existenţei multor adolescenţi. Dar de unde provine oare această lipsă de interes pentru învăţătură a adolescenţilor? De unde–şi trage seva acest plictis de nevindecat al multora dintre copiii zilelor noastre? Psihologi, sociologi, pedagogi, preoţi şi alţi specialişti în problemele educaţionale sau în psihologia şcolară au încercat să dea răspunsuri cvasicomplete în privinţa acestui subiect, care încă rămâne deschis şi altor abordări.

Cauzele sunt multiple, fiind de natură economică, socială, politică, mediatică, educaţională, morală şi familială. Este răspunsul viitorilor cetăţeni ai României la situaţia nu prea roz în care se zbate ţara în care trăiesc. Toate schimbările care au avut loc în România ultimilor 27 de ani au avut urmări negative şi asupra familiei, care, încetul cu încetul, şi-a pierdut controlul asupra propriilor copii, care caută adevăruri universale în altă parte decât în Familie, Biserică sau Şcoală, care au devenit încetul cu încetul (pentru mulţi dintre noi) instituţii anacronice, care au nevoie de o ajustare în funcţie de noile ideologii mondiale. O vină o purtăm şi noi părinţii, fiindcă după ce ne preocupăm de realizarea eficientă a sarcinilor de serviciu, mai avem puţină energie pe care o folosim în spaţiul virtual, în accesarea periodică a contului de Facebook, în loc să acordăm timp mai mult celor cărora le-am dat viaţă, pentru realizarea unei comunicări eficiente cu copiii noştri. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, ne dăm seama că ne preocupă prea mult like-urile şi postările, în detrimentul altor lucruri mult mai importante.