Amintiri din Comunism

Apoi au venit, cum am mai spus, băştile: cele simple, muncitoreşti, de 13 lei, şi cele groase, mari, cu căptuşeală, pentru iarnă, cum purta maestrul Arghezi. Interzisă era ultraburgheza lavalieră. Numai celălalt maestru, Sadoveanu, o purta, la fel ca Arghezi. Scriitorii cominternişti bolşevici se îmbrăcau precum activiştii de partid. Oricum, la modă era paltonul, pardesiul cu căptuşeală, lodenul fără căptuşeală şi fără suporturi la umăr şi, evident, costumele la două rânduri. Erau din lână şi se cumpărau în rate. Nu-mi amintesc exact când s-a abandonat bascul sau şapca subţire de vară. Prin 1950 era încă obiceiul interbelic ca bărbaţii să poarte vara pălării, mai înainte şi baston. În comunism s-a abandonat, deci, pălăria. Doar prin 1962-1964 s-a început a se umbla cu capul descoperit vara. Se încheia perioada interbelică şi multe alte secole. Prin 1950 încă bărbaţii şi femeile dormeau având capul acoperit cu ceea ce se numeau scufii, vezi conu Zaharia şi tanti Miţa ai lui Caragiale. Casele, fiind încălzite cu lemne sau chiar cu cărbuni, se răceau spre dimineaţă. Pentru prepararea mâncării la oraş se foloseau lămpi cu gaz, dar erau şi bucătării cu plită, ca la ţară. Sigur că în timpul regimului burghezo-moşieresc domnii cu stare, doctori, profesori, avocaţi, funcţionari de rang înalt aveau servitori şi servitoare. Cam cum a avut bonă în copilărie şi fostul preşedinte al Senatului, Mircea Geoană. Dar mulţi domni mai în vârstă de la oraşe, chiar prin 1950-1960, foloseau oalele de noapte pentru nevoi fiziologice. Trebuie să recunosc că m-au cam descumpănit. Eu, care am crescut cu improvizaţii de closete în fundul grădinii am avut surpriza neplăcută, la fel ca şi mama, să văd aşa ceva în casă, în blocul la care râvneam cu toţii atunci. Şi tovarăşul prim-secretar Ţurcanu Enea, când locuia în casa de pe str. Dragoş Vodă nr. 9, avea canalizare, ca şi noi, cei din clădirea învecinată, adică elevii şcolii de meserii. Dar în internatul de vizavi, unde locuia şi directorul, nu aveam decât instalaţie de apă curentă. În rest, fundul curţii... Blocurile noastre din 1960 erau precum cele construite în Roma filmelor neorealiste sau în alte ţări ale Europei. Căldura şi apa caldă, baia sau duşul sunt un fel de cuceriri ale habitatului urban. Evident, marile oraşe de la noi aveau blocuri încă din perioada interbelică şi instalaţii de apă, inclusiv canalizare pentru closete încă din secolul al XIX-lea. Şi clădirile din zona pieţei centrale, Karl Marx şi Ştefan cel Mare aveau în 1950 apă curentă şi canalizare, dar nu direct în apa Sucevei, ci în pârâiaşul Cacaina.

Pe str. Karl Marx locuiau pe atunci numai evrei. Jos erau magazinele de stat, spaţiul fiind evident naţionalizat, iar locatarii proprietari erau la etaj. Dar nici nu ştiu dacă mai erau proprietari. Oricum, nu plăteau chirie. Când au plecat, au lăsat totul statului, renunţând la cetăţenia română la tribunal. Mai târziu, în timpul lui Ceauşescu, când a apărut problema celebră a clauzei naţiunii celei mai favorizate în comerţul cu SUA, s-a permis şi cetăţenia dublă. Această clauză era o armă a războiului rece între  SUA şi ţările comuniste, în frunte cu URSS. Ea avea un amendament, cu numele a doi senatori americani, care cerea dreptul de emigrare a evreilor din ţările lagărului socialist. După războiul israeliano-arab de 6 zile, din 1967, URSS şi celelalte ţări socialiste, inclusiv Iugoslavia lui Tito, au rupt relaţiile diplomatice cu Israelul. RSR însă, în frunte cu secretarul general al PCR, a menţinut relaţiile şi tot în acel an a restabilit relaţiile diplomatice cu RFG. URSS le avea din 1955, deşi propaganda sovietică condamna cu asprime unele declaraţii revanşarde vest-germane, care au încetat de abia în 1974, când a venit la putere Willy Brandt, cel care a recunoscut şi frontiera Oder-Neisse cu Polonia şi celelalte pierderi ale Germaniei: regiunea sudetă în Cehoslovacia şi zona Kaliningrad, parte a Prusiei Orientale. După război, cele mai mari strămutări de populaţii forţate, făcute cu duritate, au fost cele ale germanilor din Polonia şi Cehoslovacia. Ce s-a întâmplat în Iugoslavia după 1990 a fost la o scară mică. Germanii învinşi, care l-au urmat pe Hitler în războiul lui monstruos şi absurd, au suferit multe după 1945. Până în 1948-1949, când s-a intensificat războiul rece, iar vechii aliaţi deveneau noi adversari, ceea ce-şi dorea Hitler în 1944. Începutul se profila încă de atunci, chiar mai înainte. Churchill îl avertiza încă din 1942 pe Roosevelt că URSS va domina Europa după încheierea războiului, ceea ce preşedintele american chiar dorea. Deschiderea unui front în Balcani nu era o idee rea. Americanii însă, după Germania şi Japonia, aveau un alt inamic: imperiul britanic, adică colonialismul. Aici s-au înţeles perfect Stalin şi cu Roosevelt.

Ioan Pînzar