Amintiri din Comunism

Am scris într-o revistă, cu ani în urmă, despre câteva aspecte ale vieţii publice din anii 1950-1970 în Suceava şi Botoşani, dar mai puţin despre Iaşi şi Bucureşti. Plimbarea zilnică pe stradă, după-amiaza şi seara, era un obicei care venea din perioada interbelică şi de dinainte. Făcea parte din civilizaţia oraşelor. Asta până când ţăranii au invadat total oraşele după 1970 şi promenada a cam dispărut. Suceava avea strada actuală Ştefan cel Mare drept loc de plimbare, dus-întors între actualul magazin Bucovina şi fosta stradă Karl Marx. Promenada se făcea pe trotuare. Locuitorii oraşului erau pe atunci în general intelectuali, funcţionari. Proletarii stăteau în suburbii sau în mahalalele marilor oraşe. Se lucra în general între orele 7-15, iar după masa de prânz şi siestă multe familii de diferite vârste veneau pe stradă la plimbare, îndeosebi în anotimpurile calde, dar chiar şi iarna. Elevii, evident, cei din internate, ieşeau doar sâmbăta şi duminica după-amiază. Tinerii în general erau prezenţi grupuri-grupuri, separat băieţii de fete. Rareori vedeai un tânăr şi o tânără împreună pe stradă. De mână nu se ţineau nici soţii. Soţiile tinere sau mai în vârstă îşi ţineau soţii cu mâna sub braţ. Mama, care mai venea în oraş, spunea că domnii merg „la braţetă”, expresie folosită doar de ţărani. În sate, când era o sărbătoare, bărbatul mergea înainte cu 2-3 paşi, indiferent de vârstă. Doar la cinematografe mergeau băieţii şi fetele, doi câte doi. Adică tinerii de peste 18 ani, căci elevii mergeau separaţi pe sexe, şcolile nefiind încă mixte prin 1960. Prieteniile între tinerii orăşeni se făceau în general când băieţii veneau din armată, când aveau o profesiune, iar fetele aveau şi ele una. Cine s-ar fi plimbat, tânăr de 23-25 de ani, cu o elevă în uniformă, care nu avea 18 ani? Era minoră şi un procuror, cunoscut al unui prieten al meu, ne avertiza, în Botoşani: „nu te uita la eleve şi minore, pe fundul lor scrie puşcărie”. Asta în plimbarea pe stradă, bineînţeles. Dar chiar dacă n-ar fi scris puşcărie, tinerii se uitau mai ales la doamnele de 30-40 ani. Asta se poate explica freudian. Erau, evident, şi pe atunci, unii bătrâni libidinoşi, un fel de pedofili. Primul pe listă e celebrul Svidrigailov, din romanul „Crimă şi pedeapsă”. Pe unul l-am cunoscut eu când îmi arăta, în stilu-i libidinos, să privesc nişte eleve făcând sport, iar eu mă uitam la profesoară. I-am zis că nu-i normal, deşi era bătrân faţă de mine. Civilizaţia oraşelor însemna decenţă, pudoare, bun-simţ şi mai ales un grai civilizat. Am mai spus eu că mârlanii de ţărani, când au venit după colectivizare, au adus cuvintele licenţioase şi înjurăturile în oraş. Înjurăturile sau expresiile licenţioase pornografice erau oarecum normale la ţară, ele neavând sinonime. Sigur că le foloseau mai ales unii dintre ţăranii cu mai puţin bun-simţ. Am mai spus, acum nepoţii foştilor ţărani, adolescenţi fiind, folosesc pe stradă cuvinte triviale în gura mare, la tot pasul. În tinereţea mea aşa ceva era de neimaginat. Sigur că adolescenţii şi tinerii au o mare aplecare spre transformarea unor cuvinte şi folosirea a două categorii de vocabular vechi: argoul – cuvintele folosite de ţigani („gagică”, „mişto” etc.) şi jargonul. Prin 1964 a fost reeditat volumul de poezii „Cântice ţigăneşti” al unui poet ce aderase la comunism: Miron Radu Paraschivescu. Erau versuri de o plasticitate lingvistico-argotică deosebită. Şi romanul „Groapa” de Eugen Barbu era plin de cuvinte argotice ţigăneşti. Tinerii mai aveau propriul lor jargon, folosind cuvinte şi expresii cu subînţeles, cu aluzii, cu mult umor uneori. Adolescenţii de azi au inventat prescurtările de jargon „proful”, „profa”, „bacul”, dar şi argoticul „naşpa” şi altele, evident. Pentru cuvinte şi expresii de argou şi jargon am o listă mai veche din tinereţea mea. Poate că le voi pune pe hârtie şi le voi comenta. Nu e vorba de nimic trivial, poate doar unele cu aluzii mai licenţioase, dar erau spuse în discuţii intime, închise, uneori la cârciumi. În fond şi eu, şi cei din generaţia mea veneam mulţi de la ţară, dar de pe la 14 ani, şi în 8-10 ani de trai la oraş ne mai şlefuisem. Nu ajungeam la nivelul de distincţie, mai ales vestimentară, al orăşenilor get-beget. Elevii dacă erau auziţi vorbind vulgar erau, evident, pedepsiţi, de regulă fizic. Bătaia, din păcate, era o metodă de educaţie, cum am mai spus. Până prin 1970 doamnele şi domnişoarele purtau fuste sau rochii midi sau maxi, adică până la mijlocul genunchilor sau cu o palmă mai jos. Dar chiar în timpul moralei proletare a apărut, după 1970, fusta scurtă la doamne tinere sau domnişoare, numită minijupă. La TV se făceau scheciuri cu minijupa. Cuvântul venea de la vechea piesă de îmbrăcăminte intimă a femeilor de la oraş, juponul. Elevele aveau în continuare uniforma şcolară în orice anotimp. Disciplina şcolară era severă.

Un fenomen social interesant erau relaţiile între colegii de facultate, de aceeaşi vârstă. Relaţiile erau de camaraderie. Tinerii din ultimii ani se împrieteneau cu studente din primul an. Unii se căsătoreau după ani. Multe căsătorii se făceau dintr-un fel de interes social: cine era mai bine plasat să prindă o repartiţie aproape de oraş, asta în cazul viitorilor profesori. Inginerii, medicii, juriştii ş.a. urmăreau repartizarea în mari oraşe. Repartizaţi în oraşe diferite, tinerii căsătoriţi aşteptau ani în şir un post pentru întregirea familiei. Maghiarii, ingineri sau medici, făceau în judeţul nostru cei trei ani obligatorii după repartizare, apoi se mutau în Ardeal. În general, în cadrul profesiei, medicii erau cei care se căsătoreau cu colege de facultate. Ca şi actorii. Şi mulţi profesori, mai ales la ţară. Dar mai era o problemă, care nu ştiu dacă se mai întâmplă şi astăzi. Necăsătorindu-se cu colegi, din diverse motive, multe absolvente de învăţământ superior rămâneau nemăritate, intrând în categoria numită fetele bătrâne, deşi multe erau în jur de 30 de ani. La Botoşani erau câteva perechi de domnişoare necăsătorite gemene, unele între 30-35 de ani, altele peste 40 de ani. Şi majoritatea rămâneau fete bătrâne până la bătrâneţe. În primul rând, multe erau foarte exigente, între 22-30 de ani. Apoi nimeni, tineri sau tinere, nu s-ar fi căsătorit cu cineva divorţat, cu sau fără copii. O femeie divorţată cu copii nu avea nici o şansă să se recăsătorească decât cu un alt divorţat, eventual. Erau şi bătrâni burlaci, peste 35 de ani, care nu se căsătoreau din principiu. Majoritatea locuiau cu părinţii şi o duceau extrem de bine. Eu i-am invidiat permanent. La ţară, femeile care aveau fete se grăbeau să le mărite până la 20 de ani, evident, cu flăcăi care au făcut armata. Regretata şi unica mea soră a fost măritată la 17 ani, fără să fie întrebată prea mult. A decis scurt un frate al mamei. Exista o expresie la ţară pentru fete: „întâi alegi, pe urmă culegi, dacă mai reuşeşti”. Unele domnişoare necăsătorite din oraş ajunse fete bătrâne se jeluiau reciproc: „Ce avem noi de nu reuşim să ne căsătorim? Suntem mai frumoase decât altele, avem meserii bune, suntem serioase... Uite cum se mărită toate haimanalele...” Ceea ce era în mare măsură adevărat, dar asta mai târziu şi în anumite condiţii. În copilăria şi tinereţea mea haimanalele nu se prea măritau. Era valabil principiul castităţii, descris încă în romanele lui Zaharia Stancu. Multe căsătorii se destrămau în cazul în care soţiile nu erau fete mari. De aceea tinerii aveau prietenii trecătoare cu servitoare, femei de serviciu, bucătărese, văduve etc., fetele serioase urmând să-şi găsească soţii. Era un fel de solidaritate masculină în acest sens. Sigur că moravurile şi normele morale se schimbă în timp, dar, ca şi îmbrăcămintea, revin după unele perioade.

Cât despre modă, prin 1980 au început să se poarte fustele lungi - maxi. Apoi, mult mai târziu, pantalonii feminini. Prin 1960, muncitoarele de la fabrica de mobilă, la lustruit această mobilă îşi puneau unele salopete-pantalon în cele 8 ore de lucru. Prietenul meu, Sin Leiba Şloim, cu un simţ al umorului deosebit, când o vedea pe una din ele urcând la etaj în atelier în pantaloni, o întreba cu candoare: „Viorica, cât a intrat în pantalonii tăi?” Adică cât material, în prima accepţie. Dar el se referea la ceva puţin cam licenţios, şi Viorica îi replica simplu: „la mă-ta, golane”, expresie la modă în zona mahalalelor, venită din perioada interbelică. Sin Leiba Şloim revenea cu aceeaşi candoare: „Viorico, eu mă refer la material...” „Hai sictir”, îi răspundea din nou Viorica, în timp ce cobora scările, expresie venită se pare de la turci, adusă de grecii fanarioţi. Povestea cu pantalonii şi cu întrebarea s-a continuat până după 1975. Tot pe atunci, prin 1965, am auzit şi un catren licenţios, atribuit lui Eminescu: „Pentru o piesă de cinci lei/ Căpitane Macavei/ Pup-o-n ... pe dumneaei/ Şi pe mine dacă vrei”. Piesa de cinci lei era de argint, bătută începând cu 1880, şi o au acum colecţionarii. Pe atunci, prin 1960, morala proletară era inflexibilă. Erau interzise total pentru oamenii muncii, inclusiv activişti, militari, securişti, miliţieni, bărbile şi mustăţile. Erau rămăşiţe burgheze. Cine purtau barbă? Bandiţii de regi şi capitalişti. Numele lor nu se pronunţa, cum nu pronunţa mama numele diavolului. Îl mângâia cu expresia Cruce de aur. Şi totuşi, cei patru mari dascăli ai clasei muncitoare, Marx, Engels, Lenin şi Stalin, aveau 3 barbă şi barbişon şi marele Stalin mustaţă. Dar ei erau asimilaţi cu sfinţii sau cu apostolii creştinismului. Nimeni nu punea problema, fiindcă îl mânca puşcăria. Şi totuşi cominterniştii şi bolşevicii noştri acceptau doar barba lui Ştefan Voitec, care a trecut la comunişti în 1948, cu o bucăţică din partidul social-democrat. La sovietici, mareşalul Bulganin, fost prim-ministru puţin după 1953, purta barbişon. Şi pălăria era prin 1950 burgheză. Tovarăşul Gheorghiu-Dej a purtat-o mai târziu. Cravata însă se purta, o purtase şi Lenin, mai puţin Stalin, care era îmbrăcat cu rubaşca tradiţională rusească până după război. Dar în 1950 pălării nu se fabricau, numai şepci de iarnă şi de vară.