Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Singura salină din România unde se produce sare recristalizată de mai bine de 225 de ani, cea de la Cacica, este în pericol să se închidă pentru că ajutorul de care are nevoie mina pentru a rezista pe piaţă nu vine de nicăieri, deşi sarea face parte din resursele strategice ale oricărui stat. Vânzarea de sare de Cacica a scăzut de la an la an, de la un vârf de peste 50.000 de tone anual, în 2005, la aproximativ 10.000 de tone pe an, în ultimii doi ani.
Salina Cacica a produs şi a vândut în 2000-2016 următoarele cantităţi de sare recristalizată:
An Producţie(tone) Vânzare (tone)
2000 12.738 10.506
2001 19.407 21.197
2002 30.482 29.994
2003 44.025 43.591
2004 50.203 50.605
2005 46.515 43.315
2006 28.577 32.755
2007 24.051 23.182
2008 19.259 22.846
2009 28.577 28.873
2010 30.366 29.611
2011 26.516 25.342
2012 18.802 17.864
2013 12.430 12.441
2014 12.863 11.080
2015 7.797 10.144
2016 10.835 10.090
Cauzele scăderii vânzărilor sunt multiple. Pe de o parte, importul masiv şi nu întotdeauna controlat de sare din state europene, din Asia şi Africa, corelat cu campanii de promovare agresivă a sortimentelor de import şi cu lipsa de publicitate sau chiar publicitatea negativă făcută sării româneşti au dus la scăderea interesului cumpărătorilor faţă de acest produs. Pe de altă parte, introducerea pe scară largă a refrigerării industriale ca metodă de conservare în industria de prelucrare a peştelui, a cărnii, a brânzeturilor şi a legumelor, în detrimentul conservării cu sare, a contribuit de asemenea la scăderea cererii de sare alimentară recristalizată.
La aceşti factori ameninţători la adresa producţiei de sare recristalizată de la Cacica se mai adaugă cel sesizat de senatorul PSD de Suceava Virginel Iordache, într-un memoriu pe tema viitorului activităţii în această mină, trimis ministrului Economiei. Astfel, senatorul arată că, până în anul 2015, Salina Cacica a produs sare recristalizată utilizând o tehnologie de evaporare prin efect multiplu sub vid, care utiliza o cantitate mare de păcură şi energie electrică. Asta a condus la mărirea costurilor de fabricaţie ca urmare a creşterii exagerate a preţului la păcura folosită la producerea aburului tehnologic necesar evaporării saramurii pentru fabricarea sării recristalizate.
Pentru investiţia de 4,2 milioane de euro, Salina Cacica trebuie să vândă minimum 30.000 de tone sare pe an
În anul 2015, Compania Naţională a Sării SALROM a implementat la Cacica un proiect de retehnologizare pentru reducerea consumurilor energetice, demarat în 2010, în valoare totală de 4,284 milioane euro, din care aproximativ 3 milioane de euro bani europeni. Prin aplicarea unei tehnologii moderne de evaporare prin metoda de compresie mecanică a vaporilor, consumul de energie a scăzut cu 40%, implicit şi costurile de producţie, însă pentru a fi rentabilă, mina de la Cacica trebuie să producă şi să vândă minimum 30.000 de tone pe an.
”Conform studiului de fezabilitate ce a stat la baza aprobării şi implementării proiectului <Creşterea eficienţei energetice la nivelul instalaţiei de preparare din cadrul S.N.S. SA Bucureşti – Salina Cacica>, finanţat cu fonduri europene, Salina Cacica trebuie să producă o cantitate minimă de 30.000 de tone de sare recristalizată pe an pentru o perioadă de cinci ani, fiind monitorizată de OIE (Organismul Intermediar pentru Energie). Nerealizarea acestor indicatori, din cauza lipsei vânzărilor de sare recristalizată, poate conduce la returnarea finanţării din fonduri UE, cu riscul sistării producţiei de sare la Salina Cacica, pierderea brand-ului de sare recristalizată, produsă la Cacica, şi disponibilizarea angajaţilor Salinei Cacica”, avertizează senatorul Iordache.
Cu toate că sortimentele de sare produse de Salina Cacica în urma retehnologizării sunt competitive din punct de vedere al preţului şi calităţii, acestea îşi fac foarte greu loc pe o piaţă în care produsele româneşti nu beneficiază de nici un fel de protecţie, nici din partea statului, nici din partea consumatorilor din România. De exemplu, arată Iordache, compania Unilever foloseşte anual 5.000 de tone de sare recristalizată de import, la fabrica de producţie pe care o are în Ploieşti, adică jumătate din cantitatea pe care Salina Cacica reuşeşte să o vândă într-un an. Fabricile din România aduc sare din străinătate, deşi la Cacica se obţine sare recristalizată de calitate superioară cu puritate de minimum 99,7% NaCl, la nivelul standardelor de calitate europene în alimentaţie, industria alimentară, textilă, zootehnie, medicină, industria chimică, tratarea apei etc., precum al celor privind siguranţa alimentului. Cacica este singurul producător al acestui sortiment din România şi din sud-estul Uniunii Europene, dar producţia în salturi, în funcţie de comenzi, duce la creşterea cheltuielilor şi la o erodare mai rapidă a echipamentelor, cu costuri de mentenanţă şi de exploatare mai mari decât atunci când instalaţia ar funcţiona continuu. În acelaşi timp, dacă sarea ar fi produsă pe stoc, în aşteptarea comenzilor, s-ar degrada, dat fiind specificul acestui produs.
O producţie de 30.000 de tone pe an ar reduce cheltuielile tehnologice legate de pornirea şi oprirea instalaţiei de recristalizare, ar asigura randament şi parametrii optimi de funcţionare, resurse financiare şi flexibilitate pe piaţă.
În memoriul adresat ministrului Economiei, senatorul Iordache subliniază că puritatea chimică a sării recristalizate de la Cacica permite realizarea de tablete din sare folosite la instalaţiile de dedurizare a apei sau în industria farmaceutică, produse pentru care cererea pe piaţă creşte constant. Pentru aceasta, însă, ar trebui ca statului să-i pese de soarta ”aurului alb” al ţării şi să aplice o politică managerială şi de marketing care să relanseze volumul de vânzări şi redresarea situaţiei economice a Salinei Cacica. Aşa cum fac, de exemplu, alte state europene şi ne vom referi acum doar la Austria şi Elveţia.
Elveţia a închis graniţele pentru sarea străină încă din 1840 şi nu permite importul decât limitat, pentru situaţii de urgenţă
În Austria, o analiză prezentată în anul 2003 în pagina economică a ziarul austriac Wiener Zeitung, http://www.wienerzeitung.at/nachrichten/wirtschaft/international/152835_Salinen-Austria-planen-Expansion.html,avertiza, încă de acum 14 ani, că pe piaţa europeană a sării ”oferta este încă mai mare decât cererea” şi că ”importurile de sare din Ucraina, România şi chiar Chile ar agrava situaţia” pentru producătorul austriac de sare. În acelaşi timp, compania care deţine exploatările de sare din Austria anunţa intenţia de a extinde activitatea ”în noile pieţe ale ţărilor candidate UE şi mai departe” şi că va explora ”oportunităţile de achiziţie” a unor saline din aceste ţări.
În Elveţia, situaţia este şi mai interesantă. Din anul 1840 încoace, ”fiecare grăunte de sare consumat în Elveţia provine din Elveţia”, potrivit http://denkmalpflege-schweiz.ch/2016/02/17/das-schweizer-salzregal-ein-monopol-aus-dem-mittelalter/, într-un articol din 17 februarie 2016.
În 1840, Elveţia a închis graniţele pentru sarea străină, fie că este vorba despre cea utilizată în alimentaţie, fie pentru deszăpezirea străzilor sau în alte domenii. Legea prevede posibilitatea unui import limitat, dar strict pentru situaţii de urgenţă.
Sarea alimentară se produce la Salina Bex la fel ca la Cacica, din saramură, circa 10.000 de tone pe an. Tot ca la Cacica, o parte din vechea exploatare este deschisă circuitului turistic. Sarea pentru deszăpezire este asigurată de Salina Riburg, între 50.000 şi 400.000 de tone pe an, dintr-un masiv de sare, ca la Ocna Dej. Experţii elveţieni prezic că rezervele naţionale de sare pot asigura necesarul doar până în anul 2035. ”Acesta nu este un motiv de panică, ci un fapt care nu se poate ignora”, notează autorul articolului menţionat, dar salinele elveţiene intenţionează ca cel mai târziu până în 2025 să prezinte ”un plan concret privind modul în Elveţia poate fi servită în condiţii de siguranţă, în viitor, cu sare”. ”Prioritatea este încă pe producţia locală şi independentă de sare, dar poate că va fi necesară reconsiderarea monopolului medieval”, se mai arată în articol.
La Cacica, exploatarea sării a început în anul 1805, cu punerea în funcţiune a patru instalaţii de evaporare (recristalizare) şi opt cuptoare rotunde de uscare a sării recristalizate modelate în huscă. Procesul de producţie utiliza drept combustibil lemnul de foc atât la evaporare, cât şi la uscarea sării. În timp, metodele s-au modernizat, exploatarea s-a retehnologizat şi a funcţionat fără întrerupere. Dacă în anul 1810 producţia de sare evaporată în huscă era de 451,65 tone, iar cea de bulgări de 240,5 tone, în 1975 ajunge la 48.000 tone sare recristalizată.
În vara anului 1994, a fost pusă în funcţiune noua fabrică de preparare a sării, la o capacitate de 65.000 tone/an sare recristalizată.
Astăzi, salina de la Cacica, parte a Societăţii Naţionale a Sării SALROM, se luptă să supravieţuiască pe o piaţă pe care concurenţa este acerbă şi interesele imense.
