Peste o sută de bolnavi de la Sasca Mică fac recuperare în ateliere ocupaţionale

Peste o sută de bolnavi de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca Mică, din comuna Cornu Luncii, fac recuperare în ateliere ocupaţionale. „Legaţi” de suferinţa fizică şi psihică, suferind de boli cronice, boli care le-au afectat mintea şi sufletul, şi pentru care necesită tratament permanent, beneficiarii sunt bucuroşi atunci când li se dă o sarcină şi pot lucra într-un atelier de meşteşuguri. CV-ul acestor oameni s-a transformat într-un certificat de handicap, care-i ajută să fie adăpostiţi şi îngrijiţi într-un centru de recuperare. Majoritatea au fost internaţi de cel puţin patru, cinci ori într-un spital de psihiatrie şi necesită tratamente neuroleptice foarte costisitoare. Unii se cred domnitori, alţii poliţişti, alţii directori sau artişti.

Fiecare are o poveste de viaţă reală, pe care majoritatea nu o mai ţine minte, şi una virtuală, cea „brodată” pe culoarele spitalelor şi ale centrelor prin care au fost internaţi. Terapia ocupaţională este o soluţie pentru bolnavi, bărbaţi şi femei, care din cauza bolilor fizice şi psihice şi-au legat destinele de Sasca Mică, bolnavi care îşi petrec o mare parte din timp în cele 11 ateliere de ţesătorie, croitorie, tricotaje, artă populară, cizmărie, art-terapie (pictură pe pânză şi pictură pe sticlă), sculpturi în lemn, confecţionat lumânări, tâmplărie şi fitoterapie. De aceste programe de recuperare pentru bolnavii neuropsihici de la centrul din Sasca Mică se ocupă 21 de persoane: educatori, instructori de educaţie și pedagogi de recuperare. Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Sasca Mică este subordonat Direcţiei Generale de Asistenţă Socială și Protecţia Copilului (DGASPC) Suceava.

Ajutor din străinătate pentru înfiinţarea atelierelor ocupaţionale

Primul atelier înfiinţat la Centrul de Recuperare Sasca Mică a fost cel de ţesătorie, în anul 1992, cu ajutorul Fundaţiei Aine Patenschaft Für Sasca Mică din Germania. În anul 2000, cu sprijinul Fundaţiei Bridges din America, la Sasca Mică s-au înfiinţat atelierele de tricotaje, croitorie şi pictură. Cel mai mare atelier este cel de artă populară, în cadrul căruia se realizează cămăşi tradiţionale cusute cu acul pe pânză de casă. Din ce ne-au spus responsabilii centrului de recuperare, activităţile desfăşurate în ateliere urmăresc „recuperarea capacităţilor de muncă, îmbunătăţirea comportamentului motric, sprijinirea relaţiilor interpersonale, cultivarea deprinderilor de muncă, respectarea unor reguli ale bolnavilor, cum ar fi: programul de lucru din ateliere, respectarea ordinii şi disciplinei, a curăţeniei la locul de muncă, formarea şi dezvoltarea simţului artistic prin activităţile de artă, dezvoltarea dragostei faţă de natură, cunoaşterea şi recunoaşterea plantelor medicinale”.

Expoziţii cu obiecte lucrate de bolnavii de la Sasca

Bolnavii internaţi în centrul social de la Sasca Mică, îndrumaţi de instructorii de educaţie, reuşesc să facă diferite munci, precum „tricotatul, croitul unui material textil, cusutul lenjeriei de pat, tăiatul cordelelor, împletitul rogojinilor din material textil, ţesutul în războaiele de ţesut”. Purtătoarea de cuvânt a DGASPC Suceava, Nicoleta Daneliuc, ne-a spus că alţi bolnavi de la centrul din Sasca Mică au învăţat cizmărie, au învăţat să sculpteze în lemn, să picteze, să deseneze, să realizeze cusături artizanale sau să culeagă plante medicinale. Unii dintre bolnavi sunt foarte bucuroşi că li se încredinţează o anumită sarcină.

Mulţi lucrează în agricultură, la serele centrului, în gospodărie, la îngrijirea animalelor. În acest fel îşi „ard” energia şi fac mai puţine crize decât dacă ar sta în dormitoare, fără ocupaţie. Sunt şi persoane care nu sunt deplasabile, acestea având nevoie de mai multă îngrijire din partea personalului din centru. Obiectele realizate de bolnavii de la Sasca Mică sunt expuse în ateliere, la expoziţia permanentă din centrul de recuperare, la expoziţii organizate cu ocazia diferitelor evenimente (Ziua persoanelor cu dizabilităţi, Zilele comunei Cornu Luncii), iar o parte dintre ele sunt folosite de beneficiari (căciuli, fulare, ciorapi, mănuşi etc.), precum şi la decorarea camerelor beneficiarilor.

Chiar dacă au priviri „încrucişate”, se leagănă sau, dimpotrivă, se ţin de tine până ce le dai un bănuţ sau îi mângâi pe creştet, unii dintre aceşti bolnavi au fost cândva „oameni mari”. O parte dintre ei au copii care îi vizitează şi varsă lacrimi la fiecare despărţire. Alţii nu mai au pe nimeni sau familia nu vrea să-i mai viziteze. Soarta ne separă unii de alţii, uneori, într-un mod dureros. De multe ori, nu putem schimba cursul vieţii, însă putem să le fim alături acestor oameni care se mulţumesc şi cu o vorbă bună, cu o mângâiere, cu un zâmbet. Ce ne costă?