La pas prin Casablanca

Trei luni în Casablanca. Un stagiu din ce în ce mai tentant, după ce am îndepărtat pe rând toate contraargumentele. M-am informat despre Maroc, am făcut vaccinurile recomandate de OMS, m-am blindat cu ce-e-voie şi ce-nu-e-voie şi am aterizat într-o sâmbătă după-amiază, pe la ora 5, în Casablanca. Ploua cu soare printre palmieri. Miros de vacanţă. Deşi nu e, aici se lucrează în fiecare zi.

Pe toate chipurile întâlnite în aeroport văd zâmbete. Îmi spun că e firesc, e bucuria revederilor, deşi la călătorii de pe Otopeni nu le-am observat. În Casablanca le remarc şi dincolo de aeroport. Pe bulevardele largi, în magazine, la vecini, în casa şi pe strada pe care locuiesc. Peste tot. Zâmbetul e definitoriu pentru Casablanca. De la oameni simpli până la profesori universitari, toţi sunt gata să-ţi arate ce înseamnă ospitalitatea marocană. Zâmbetul şi timpul, care pare a fi cu reşedinţa în Maroc. Localnicii au tot timpul din lume, deşi la cum stau cu mâna apăsată pe claxon la orele de vârf, poţi crede că legiuni întregi de ostaşi ai lui Cronos îi mână din urmă.

Circulaţia din capitala financiară a Marocului merită o discuţie aparte. Un haos total, regula este că nu există nici o regulă. Există semafoare şi treceri de pietoni, dar rareori sunt respectate. Doar poliţiştii rutieri ce mai fac ordine prin intersecţii. Fiecare trece strada pe unde apucă, pietonii umblă prin mijlocul străzii printre maşini, scutere, biciclete şi, din când în când, câte un căruţ cu măgăruş. M-am conformat sistemului şi am oprit şi eu maşini în trafic pentru a traversa, „ca o adevărată femeie marocană”, după cum a remarcat râzând un localnic.

Dacii, pisici şi portocale

Taxiurile roşii, pentru zona urbană, sunt Dacia. E plin de Dacii în Maroc şi mă încearcă aşa, o mândrie patriotică, atunci când le văd şi în parcările rezervate doctorilor, în curţile marilor spitale.

La fel de dese ca Daciile sunt pisicile. Peste tot, în cele mai neaşteptate locuri, dar doar arareori în case. Toată lumea le dă mâncare pe trotuar, pe lângă ziduri sau în spaţiile verzi.

Şi fructele. Portocale aromate, neinjectate, cu gust de copilărie. Pere dulci şi zemoase. Vă recomand roşiile cherry marocane, oriunde le găsiţi. Aproape la fiecare colţ de stradă sunt tonete cu fructe şi legume sau cu tradiţionalele pâiniţe marocane. Un fel de turte pe plită, delicioase, cum ştiu a face şi gospodinele noastre, la ţară.

Despre prăjiturile din patiseriile din Casablanca, ce să mai spun? Un regal de arome şi gusturi. De încercat, că n-ai cum altfel. Pas cu pas, fără să-ţi dai seama, farmecul oraşului te împresoară şi îţi intră în suflet. E complet altceva decât Europa. Ca să te poţi bucura complet, trebuie să laşi însă în aeroport prejudecăţile şi normele după care te-ai condus până a veni aici. Marocul este la confluenţa dintre culturile africană, arabă şi europeană, dar nici amprenta americană nu lipseşte. Îţi laşi mintea liberă şi poţi să-l cuprinzi.

Ziua începe dimineaţă, la 5.26, când din difuzoarele stradale se aude prima chemare la rugăciune. Încetul cu încetul oraşul se trezeşte. De pe la 6 până spre 10 seara e zgomot continuu. Casablanca este cel mai mare oraş şi port al Marocului şi printre cele mai mari centre comerciale ale Africii. A fost ocupat de francezi, în 1907, şi sub administraţia lor s-a dezvoltat rapid. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial a fost unul dintre cele trei mari puncte de debarcare în timpul invaziei Aliaţilor din nordul Africii. Astăzi e un oraş în plină expansiune, în care vieţuiesc peste 5 milioane de oameni. Încă aproape pe atâţia vin ca navetişti, oameni de afaceri şi turişti.

La Rick’s Café nu s-a turnat nici măcar o scenă din filmul Casablanca

Ca orice european ajuns în Casablanca, mai întâi am mers să văd Moscheea Hassan II, cea mai mare din Maroc şi din Africa. În drum spre moschee am dat întâmplător şi peste cafeneaua Rick’s, pe care o aveam oricum în lista mea cu locuri de vizitat. Rick’s Café din Casablanca este exemplul perfect de marketing. Pentru localnici, restaurantul făcut celebru de Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, în nemuritorul film „Casablanca”, nu înseamnă mare lucru. Inaugurat în 2004, este vizitat doar de turişti. Nici o scenă din film nu a fost turnată aici. Rick’s Café din Casablanca a fost conceput după modelul barului lui Rick din platourile de filmare. A fost decorat pentru a recrea atmosfera din film şi este unul dintre cele mai căutate, filmate şi fotografiate restaurante din lume, mulţi crezând că aici au fost filmate scenele din celebra peliculă. Evident că l-am fotografiat şi eu şi am plecat mai departe, spre moschee.

Moscheea de deasupra oceanului are cel mai înalt minaret din lume, 210 m

Moscheea Hassan II are cel mai înalt minaret din lume, de 210 metri. Construcţia a început în anul 1986, din ordinul regelui Hassan al II-lea, cu scopul de a crea un monument impresionant care să scoată în evidenţă oraşul Casablanca. Au fost angajaţi cei mai buni arhitecţi din ţară şi o echipă de arhitecţi francezi care au condus proiectul. Au lucrat peste 10.000 de constructori, cu intenţia de a o finaliza în anul 1989, când regele împlinea 60 de ani. Nu au reuşit şi lucrările au continuat până în 1993, când moscheea a fost oficial finalizată şi inaugurată. Sala de rugăciune este enormă, adună 25.000 de credincioşi. În curtea din faţă se mai pot ruga 80.000 de credincioşi, deci cu totul 105.000. Interioarele sunt cu marmură masivă, tavanul e din lemn de cedru sculptat, candelabrele din sticlă de Murano. Acoperişul sălii principale de rugăciune are 110 tone, este retractabil şi se poate deschide în 5 minute. Minaretul are în vârf un laser care când este aprins indică direcţia către Mecca, vizibil pe o distanţă de 20 de mile (peste 32 de km). Întregul complex se întinde pe malul Oceanului Atlantic, parţial pe pământ, dar şi peste ocean. Costurile construcţiei au fost estimate la 585 de milioane de euro. Se spune că preşedintele Franţei l-ar fi întrebat pe rege de ce a ridicat aşa o construcţie maiestuoasă, într-o ţară săracă, iar regele ar fi răspuns: „Notre Dame de ce a fost construită?”.

De la moschee am mers în centrul civic, m-am plimbat pe plaja Aïn Diab şi pe bulevardul La Corniche şi prin unul dintre cele mai mari bazaruri din lume, colorat de îţi taie respiraţia. Împreună cu doi colegi marocani care s-au oferit să-mi fie ghizi prin Casablanca, Zakaria și Omar, m-am delectat cu o supă de melci şi un ceai tradiţional de mentă, foarte aromat şi foarte dulce, şi am încheiat promenada încercând zadarnic să oprim un taxi. După mai multe tentative eşuate, unul dintre însoţitorii mei a dat un telefon şi după vreo 15 minute de aşteptare m-au adus acasă cu prietenul unui prieten al unui verişor, care are maşină. Ne-a preluat din stradă zâmbind şi nu a acceptat nici un ban pentru deranj, timpul şi benzina consumate. „Am făcut un serviciu unui prieten”, mi-a spus. Ghizii mei sunt în Suceava acum, pentru câteva luni. Vreau să cred că ospitalitatea pe care mi-au arătat-o ei aici le va fi din plin întoarsă de bucovinenii pe care îi vor cunoaşte.